A fi sau a nu mai fi/ editorial de Eva Şimon

eva

Sursă: Foaia Românească, săptămânal al românilor din Ungaria

Niciodată nu am scris despre o carte pe care nu am citit-o, de această dată însă îmi încalc acest principiu. Motivul pentru care am ajuns la acest lucru este următorul titlu de carte: „Români care s-au stins. Valahii din Carpaţii Nordici şi românii din Ungaria”. Volumul a fost lansat zilele trecute la Bucureşti, la Clubul Filantropia din cadrul Muzeului Naţional al Ţăranului Român. Autorul cărţii, Gheorghe Şişeştean, este profesor la Facultatea de Ştiinţe Socio-Umane din Oradea. Cum a ajuns profesorul orădean la concluzia (cutremurătoare pentru noi, cei care credem că totuşi mai existăm) că românii din Ungaria s-au stins deja, habar nu avem. Dacă ar fi scris însă că suntem „nişte români care se sting”, nu prea am mai avea contraargumente.

Ciudat ni s-a părut, văzând afişul evenimentului, că se nu menţionează dacă ar fi şi vreun invitat din Ungaria. Aaa, sigur, cum să fie, căci doar ne-am stins deja. Nu ştim nici dacă printre cei prezenţi ar fi fost cineva care, după ce-şi cere scuze că deranjează, să pomenească că în Ungaria mai trăiesc totuşi câţiva români. Nu mulţi, dar totuşi câţiva. Cât sunt ei de bine organizaţi, cât sunt de uniţi într-o comunitate în sensul pur al cuvântului e o cu totul altă problemă. Dar câţiva indivizi totuşi mai există.

Nu cunoaştem încă datele de la recensământul din 2011, însă la cel din 2001 s-au declarat români 7995 de suflete din Ungaria. Că între timp, unii au murit, alţii s-au născut, iar o bună parte din ei au continuat să se asimileze este adevărat. Dar să declari categoric, printr-un titlu de carte, că românii din Ungaria s-au stins deja este o exagerare. Nu o să căutăm acum cine sunt vinovaţii pentru asimilarea tot mai rapidă a românilor din Ungaria (pentru că variantele sunt multe: Ungaria??? România, ca ţară-mamă??? liderii comunităţii? profesorii de la şcoli care nu transmit limba română şi sentimentul de identitate românească? preoţii care nu prea se ocupă de generaţiile viitoare? sau părinţii care nu-şi învaţă copiii româneşte?), ci vom aduna la un loc câteva contraargumente la titlul cărţii amintite.

Nu se poate spune că „ne-am stins” până când avem instituţii, organizaţii româneşti, presă în limba română. În clipa în care „ne-am stinge”, de ce ar mai finanţa Ungaria, de exemplu şcoli, emisiuni tv sau radio şi ziare româneşti? Unii ar răspunde: pentru a păstra imaginea. S-ar putea să ajungem şi aici, dar încă nu suntem. E clar că în unele localităţi româneşti istorice, mai ales în Bihorul unguresc, românismul (limba, tradiţiile) s-a pierdut aproape în totalitate, dar ce facem cu aceia care ne spun în ungureşte, că altfel nu ştiu: „én román ortodox vagyok” (eu sunt român ortodox). Se duc la biserică duminică de duminică, ascultă cum boscorodeşte popa într-o limbă pe care ei nu o înţeleg, dar rostesc Tatăl nostru şi cântă toată Liturghia, de la cap la coadă, în româneşte. Ce facem cu ei? Sau cu urmaşii lor? Îi lăsăm în soarta lor (aşa cum de fapt se întâmplă) sau îi revigorăm, îi convingem că se mai pot repara greşelile trecutului? S-a dus la ei vreodată cineva din ţara-mamă să le dea o mână de ajutor? Să pornească măcar cursuri de limba română (că aşa-zisele şcoli româneşti, finanţate de la Budapesta, nu prea au dat randament) sau să stea de vorbă cu familiile de origine română de acolo de ce să nu-şi uite rădăcinile şi de ce să reînveţe limba bunicilor. Din păcate, nu cunoaştem astfel de cazuri.

Însă până când, de exemplu, la Micherechi, se poate vorbi româneşte la primărie, la poştă sau la cârciumă, e exagerat şi fals să te dai profesor universitar şi să le povesteşti bucureştenilor despre românii din Ungaria „care s-au stins”.

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns