Acad. ALEXANDRINA CERNOV: ,,Am întâmpinat mai multe dificultăţi în viaţă. M-a trecut Domnul prin multe încercări…”

acad

D.C.: Stimată Doamnă Acad. Alexandrina Cernov, şcoala, pregătirea Dv. acoperă harta României Mari: v-aţi născut la Hotin, cursurile primare şi gimnaziale, liceul la Bucureşti, facultatea la Cernăuţi, doctoratul la Chişinău. Aş spune că aţi venit pe lume sub o stea anume, cu o soartă strâns legată de limba română şi de vorbitorii ei. Întrebarea mea este însă prozaică: Ce întâmplări ale vieţii v-au desenat o astfel de călătorie, iniţiatică, dacă o raportăm la preocupările constante ale omului şi cercetătorului care sunteţi?

A.C.: Această călătorie iniţiatică a fost hotărâtă de bunicul meu, Grecu Iacob, dar, în principal, de destinul istoric al ţării. Eu aveam doar trei luni, tata era în armată la Cluj. Mama avea doar 18 ani. Era prima ei călătorie în afara Hotinului. Era în februarie 1944. Războiul se apropia de Hotin şi bunicul hotărâse să se refugieze, spera pe atunci că în Germania. Dar nu a fost să fie. Realităţile erau mult mai complicate şi soarta l-a oprit la Bistriţa-Năsăud. Acolo, la grădiniţă, am învăţat să vorbesc ardeleneşte, grai a cărui melodie mă urmăreşte toată viaţa. Drumul parcurs era nemaipomenit de greu. Iarna, cu un copil de trei luni în căruţă, în şirul lung de refugiaţi, care în căruţă, care în maşină şi care pe jos – cu toţii traversau munţii spre Ardeal, cerul oferindu-le doar ninsori şi bombe. Pădurea nu era nici ea un adăpost sigur. Bombardau sovieticii dintr-o parte şi nemţii din cealaltă. Caii, speriaţi de zgomotele infernale, venite din cer şi de pe pământ, se ridicau în două picioare şi nechezau îngrozitor, riscând să răstoarne căruţa în prăpastie. Bunica, care era curajoasă şi responsabilă pentru noi şi „averea” din căruţă, căci bunicul plecase înainte spre Cluj să-l caute pe tata şi să reîntregească familia, ţinea hăţurile şi-i încuraja. Mama fugea cu mine şi se ascundea prin tufişuri. Tânără şi neexperimentată se temea îngrozitor de toate: de necunoscutul spre care călătoarea, de sănătatea mea, căci pelincile nu se mai uscau, de bombe, de prevestirile ce nu mai aduceau nicio speranţă. Fusesem nevoiţi să poposim într-un sat, căci nici nu mai plângeam şi nu mai dădeam semne de viaţă. Bunicul îi spusese mamei că după ce mă va înmormânta să se pornească cu trenul spre Cluj şi să-i caute. Dumnezeu, însă, mi-a dat zile. Stăpâna casei, o ţărancă pricepută, m-a lecuit cu scăldători şi ierburi. Astfel, am ajuns teafără şi eu la Bistriţa, unde bunicul cumpărase o casă, un camion şi un autobuz, pe care a lucrat tata, făcând ruta Bistriţa-Năsăud – Cluj. În 1949 ne-am mutat la Bucureşti, în comuna Voluntari. Despre peripeţiile acestei „călătorii” îmi povestea bunica, mama nici nu vroia să-şi amintească de spaimele prin care a trecut. Devenise din nou veselă şi cânta mereu.

Vreau să mai adaug doar că am învăţat în clasele primare în Voluntari. Şcoala avea doar două săli de clasă, aşa că învăţam în două schimburi. Casa noastră era departe de şcoală, lângă pădure, iar drumul nu era asfaltat şi „înotam” pe timp de ploaie prin nişte noroaie de nedescris. În drum spre casă eram mereu atacată de un câine, care-mi părea pe atunci foarte fioros. Bunica mă învăţase să mă aşez pe vine şi să cer ajutor. Câinele, curios şi el de comportamentul meu, se aşeza şi el în faţa mea cercetându-mă atent şi ridicându-se de fiecare dată când încercam şi eu să mă ridic. Aşa aşteptam până când mă salva bunica sau stăpânul lui. Apoi bunica mă descânta „de frică”. Mai târziu, tata a adus un pui de câine-lup, care mă conducea la şcoală şi înapoi. Mă invidiau toţi băieţii din clasă care mă ameninţau: „Lasă că te prindem noi când nu vei fi însoţită de câine”.

Gimnaziul l-am făcut în cartierul Andronache. Până la şcoală, care se afla la o depărtare de câţiva kilometri buni, mergeam pe jos împreună cu mai mulţi colegi de clasă. Acesta a fost Bucureştiul meu, unde am învăţat limba română. Acum ambele cartiere se află lângă piaţa Europa din Bucureşti, fac această precizare pentru că pieţele (bazarurile) sunt mai bine cunoscute decât universităţile.

Au urmat liceul, facultatea, repatrierea părinţilor şi studiile la Universitatea din Cernăuţi.

Uneori judecăm lumea şi istoria într-un chip abstract, fără atingere directă cu realităţile, fără experienţa şi spiritul timpului, fără priză asupra prezentului. Traseul ales de bunicul meu: Hotin, Bistriţa-Năsăud, Bucureşti, Cernăuţi, mi-a oferit, din fragedă copilărie, o experienţă unică de viaţă. Geografic vorbind, într-adevăr am traversat toate teritoriile României Mari: Basarabia (judeţul Hotin), Ardealul, Muntenia, Bucovina. Am avut şi o altă şansă fericită de a călători prin ţară. Tata, care era mecanic şi un şofer neîntrecut, a lucrat mult timp la Ministerul Chimiei se pare, şi făcea rodajul maşinilor care erau procurate pentru a fi distribuite diferitor instituţii de profil din ţară. În vacanţe, mă lua şi pe mine în maşină. Aceste călătorii de neuitat mi-au completat cunoştinţele de geografie, cunoscând pe viu mai multe oraşe: Timişoara, Braşovul, pe atunci oraşul Stalin, oraşele de pe Valea Prahovei, Constanţa, Târgovişte şi multe altele. Le-am enumerat, cred, pe acelea care m-au impresionat cel mai mult. Dar pot să spun că am pornit la drum în viaţă cu un solid bagaj de cunoştinţe despre ţară şi istoria, auzită şi ea mai mult de la părinţi din discuţiile dintre ei.

Puteţi citi restul articolului pe Crai Nou

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns