Adevărat a înviat! – de Alexandra Nadane

Învierea

Îmi amintesc că prima dată când am venit în București abia împlinisem șapte ani și eram foarte nerăbdătoare să văd cum arată orașul. Îi auzisem povestind pe „oamenii mari” care au fost acolo, dar curiozitatea mea de copil care nu a ieșit niciodată din satul lui era foarte mare. Dis-de-dimineață m-am urcat în tren, împreună cu tata, și peste câteva ore eram în Gara de Nord. Cu toate că tata avea un mers destul de rapid, iar eu mă țineam strâns de mâna lui, mă străduiam să observ, cu nesaț, ceea ce era în jur. Nu peste mult timp am coborât cu emoție scările rulante și imediat ce am urcat în metrou am început să merg la fiecare om în parte și să-i spun respectuos „Bună ziua!”. De ce? Așa se salutau oamenii la noi în sat, chiar dacă nu se cunoșteau între ei.

În satul meu tot omul se bucura când îi spunea cineva „Bună ziua!”, așa cum se bucură oamenii astăzi când spun: „Hristos a înviat!”. Vă dați seama, aveam ocazia să salut atât de mulți oameni! La șapte ani, eram în culmea fericirii!

Veselă de nu mai puteam, cu un zâmbet cât fața, o țineam pe a mea „Bună ziua!, Bună ziua!”. Nu mi-a luat, însă, prea mult să văd că oamenii nu numai că nu îmi răspund, ba dimpotrivă, mă privesc cam ciudat. A pus capac momentul în care cineva mi-a spus chiar că sunt obraznică.În încercarea de a nu se face de rușine, tata m-a oprit și mi-a spus că aici oamenii nu se salută unii cu alții. Văzând că lucrurile stau așa, m-am resemnat cu tristețe.

Situația s-a repetat câteva luni mai târziu, când familia mea s-a mutat în vecinătatea Bucureștiului. În noul sat în care locuiam, oamenii nu se salutau unii cu ceilalți și nici nu erau foarte apropiați. Inițial m-a cuprins aceeași tristețe, dar în scurt timp m-am gândit că trebuie să fac ceva, având în vedere că voi locui mereu în acest loc. Prin urmare, într-o zi m-am hotărât să zâmbesc și să le spun oamenilor „Bună ziua!”, chiar dacă nu îmi vor răspunde sau mă vor privi urât. După o vreme, nu știu din ce motiv, oamenii au început să răspundă, la început mai monosilabic, iar pe parcurs din ce în ce mai deschis.

De ce scriu tocmai acum despre acest episod din viața mea? Pentru că ieri eram plină de entuziasm și mă pregăteam să scriu un articol despre bucuria Învierii Domnului. Dar, ca un o studentă care consultă bibliografia, mai întâi am intrat pe site și am citit articolul colegului Mihai Niță. Cei care l-ați citit, bănuiesc că vă dați seama ce reacție am avut.

Citeşte restul articolului pe GEN90.

Print Friendly, PDF & Email

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns