Amintiri din altă viață: Cum arată un adevărat stat secular?

de Raluca Prelipceanu, doctor în Științe Economice la Paris I Sorbonne

Am ajuns in Franța cu multe iluzii la vârsta de douăzeci și doi de ani cu o bursă Erasmus pentru a studia științe economice. Am făcut și un master în dezvoltare economică și apoi doctoratul la Paris I Sorbona. Apoi am lucrat ca profesor la universitățile Paris I, Marne-la-Vallee și Evry.

Cum e văzut un creștin în Franța

În cele ce urmează vă voi relata experienţa ultimului meu job în Franţa, la universitatea din Evry. Era în 2013. Purtam crucea micuţă primită de la bunica încă de când împlinisem 14 ani. La intrare era afișată carta laicităţii: „În acest local de învăţământ public nu este permisă purtarea niciunui însemn religios”.

Vara cruciulița mea deși mică și discretă se zărea un pic, iar colegii mă priveau cu suspiciune. Discuţiile din pauza de masă, când nu discutam probleme profesionale, se învârteau în jurul unor subiecte precum travestitul recent operat care scotea mulţi bani din spectacole. Era considerat ceva la modă. Cuplurile de același sex erau privite ca ceva normal.

Crucea deranja. Odată, un profesor iezuit venit să ţină un seminar a fost luat peste picior și batjocorit. Altădată, luam masa cu un coleg de laborator. Era Postul Mare și m-a întrebat cum de nu mănânc carne. Am încercat să-i explic. Mi-a replicat zeflemitor: „Faci toate astea pentru un zeu care a murit acum două mii de ani? Eu n-aș face așa ceva nici pentru zece mii de euro!” „Nici eu însămi nu aș face-o pentru zece mii de euro. Dar «zeul» acesta a murit pe cruce acum două mii de ani ca să schimbe viața mea păcătoasă și stricăcioasă în viața Sa cea veșnică. «Zeul» acesta mi-a făcut cel mai mare dar: chiar viața Sa, mântuirea și veșnicia. Văd că nu prea pricepi, mon cher Thomas…

Prea multe secole de ateism de la Revolutia franceză încoace, după cum spunea și pr. Marc-Antoine Costa de Beauregard, un nobil francez convertit la ortodoxie, ucenic al pr. Staniloae, care are o mică parohie într-un garaj dintr-o suburbie din estul Parisului. Toți francezii care merg aici (o mână de oameni) spun Tatăl Nostru în limba română, ceea ce pentru mine a fost foarte impresionant.

Un prieten pictor, dl. Miron, a avut o experiență și mai neplăcută. A mers împreună cu câțiva prieteni catolici la un azil de bătrâni unde se afla un prieten de-al lor, să-l viziteze de Crăciun. Când au început să cânte colinde, au fost dați afară de directoarea azilului, care i-a acuzat că „fac propagandă religioasă”!

O prietenă franţuzoaică mi-a sugerat să-mi scot crucea de la gât. I-am spus că, dacă primii martiri creştini şi-ar fi scos crucea, astăzi nici unul nu am mai fi creştini. Hristos pentru noi a fost scuipat, bătut, schingiuit şi răstignit. S-a pogorât la iad unde a petrecut trei zile. Oare nu vom îndura şi noi un pic de prigoană pentru Numele Lui?

Dar de ce musulmanele aveau dreptul să poarte voalul islamic, în timp ce eu nu puteam purta crucea?

Totuși, în ceea ce privește religia mea, pe care nu am făcut-o publică în mod ostentativ, dar nici nu am ascuns-o, cei mai înțelegători au fost tot colegii arabi. Ei nu mi-au făcut niciodată probleme pentru că purtam crucea, nici pentru că posteam. Dimpotrivă, înțelegeau foarte bine lucrurile acestea, pentru ca și ei țineau Ramadanul. O singură dată mi-a dat de furcă o vecină arăboaică, în ultimul loc în care am stat. Când mi-a zărit icoanele din cameră, a rupt-o la fugă. O ținea morțiș că o inundasem și atunci am invitat-o să se convingă că nu este adevărat. A biruit rugăciunea pentru vrăjmași și, după câteva săptămâni, s-a îmblânzit.

Ipocrizia societății franceze constă în faptul că nimeni nu-ți va spune adevărul în față, dar te va face să te simți în așa fel încât să știi că nu ești dorit în locul respectiv. De pildă, la sfârșitul contractului, șeful m-a chemat în birou și m-a anunțat că nu-mi poate reînnoi contractul, deși nu-mi reproșa nimic din punct de vedere profesional. În mod normal, aveam dreptul să mi-l prelungească măcar cu o lună până găseam altceva de lucru. Dar adevărul este că nici nu-mi doream cu adevărat să-mi prelungească contractul, deoarece atmosfera mă făcea să simt că nu era locul meu acolo, că nu aveam nimic în comun cu cea mai mare parte a colegilor.

Toleranța selectivă – calea către o dictatură atee?

Dar mă întreb: oare aceasta înseamnă toleranţa? Dacă eu purtam crucea, era o ofensă faţă de religia celuilalt. De ce? Doar nu le transmiteam să nu poarte voalul islamic! Adevărata toleranță, diversitate şi multiculturalitate constau în a-l accepta pe celălalt aşa cum este, fără să vreau să-l schimb; să mă rog pentru el la Dumnezeu şi, dacă este cazul, Dumnezeu îl va schimba. Adevărata toleranță ar însemna ca eu să pot purta crucea şi alții voalul fără să vrem să ne facem rău sau să vrem cu tot dinadinsul să ne schimbăm reciproc. Altfel nu mai vorbim de toleranţă religioasă sau respect pentru celălalt, ci de dictatură atee.

Stânca mea a fost mereu biserica, acolo am găsit sprijin tot timpul de la Dumnezeu, de la sfinți. Se mira șefa mea cum de eram acceptată la atâtea conferințe… Ea nu știa că, de fiecare dată, mă duceam înainte să vorbesc cu Sf. Parascheva și îi spuneam: „Faci cum știi tu că e mai bine”… Adică făcea ea, nu eu. Dacă aș fi făcut eu, n-aș fi fost acceptată peste tot.

Mi-a mai fost de mare ajutor faptul că tot salariul meu, în afară de chirie și alte facturi curente, l-am investit în cursul de pictură de icoane pe care l-am urmat atât la Institutul ortodox rus Sf. Serghie, cât și la atelierul Sf. Iosif. Pictura a fost o pasiune din copilărie. Am început să pictez de la vârsta de zece ani (deși primele schițe cam mâzgălite le-am făcut pe la patru ani pe dicționare și pereți). În prezent, întoarsă în țară, mă ocup de această a doua pasiune a mea și pictez.

Am simțit nevoia să vă spun povestea mea pentru că în opinia mea trebuie să fim conștienți că, dacă nu luăm atitudine, în scurt timp societatea va arăta la fel și la noi. Deja în orașele mari valul secularizării se face resimțit. O prietenă din Cluj mi-a povestit că la ea la serviciu sunt numai două fete care au duhovnic și merg la biserică, iar restul colegilor își bat joc de ele și le iau peste picior. O doamnă preoteasă de la Piatra Neamț, care este și profesoară de religie, povestea de batjocura pe care trebuie să o suporte cei doi băieți ai săi din partea colegilor de școală pentru singura vină de a fi copii de preot. Dacă cel mic este mai puțin sensibil, în schimb cel mare îndură mai greu… Am pățit și eu la București, într-un autobuz, când o doamnă s-a luat de mine din senin doar din cauza veșmintelor mele negre. Până la urmă m-am lămurit că problema dânsei era de fapt cu Dumnezeu și nu cu mine… Iar un preot din București spunea: „Să vedeți ce cuvinte auziți dacă mergeți pe stradă în urma unui preot îmbrăcat în reverendă!”

În Evanghelie scrie că Hristos a spus: „Dacă M-au prigonit pe Mine, şi pe voi vă vor prigoni” (Ioan 15, 20). Însă tot Mântuitorul ne spune: „Fericiți cei prigoniți pentru dreptate” (Matei 5, 10).

Citește și Poliția vestimentației: Statul secular obligă femeile… să se dezbrace la plajă!

 

 

Print Friendly

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns