Andrei Rosetti, pictor: „Drumul Europei poate fi redesenat – de astă dată cu realism” / Portrete 3 (Interviu)

2014 nota

Poate că vă imaginaţi pictorul ca pe un boem care nu prea ştie pe ce lume se află. Dar iată că Andrei Rosetti, un pictor din Deva, contrazice acest clişeu, alegând să se implice social şi politic. Să vedem ce îl mână în luptă pe acest artist, profesor de desen, tată de familie şi candidat la Europarlamentare:

Rep: Ce relație există între prima dvs. formație, în domeniul managementului, și demersul de a picta?

Andrei Rosetti: Prima mea facultate se ocupa de ingineria sistemelor de producţie – management în producţie şi transporturi, mai exact. Nu consider că mi s-a potrivit această cale atunci, nu neg faptul că acum îmi foloseşte. Aş putea şi eu să îl invoc acum pe Leonardo şi să spun: pittura è una cosa mentale. Nu neg aşadar existenţa unei legături. Geometria descriptivă, desenul tehnic, rigoarea inginerească… or fi undeva într-un fundament, să zicem, nu ştiu. 

Rep: Cu ce intenții ați plecat la drum când v-ați decis să vă puneți numele sub acoperământul NOIMA?

Andrei Rosetti: Atunci când am început nu ne-am gândit prea mult. Simţeam nevoia de a continua lucrul împreună în vacanţele studenţeşti mai întâi şi după terminarea studiilor. Atelierul din facultate te pune în situaţia de a schimba păreri cu colegii de lângă tine. Nu alegi colegii, dar comunici cu ei, mai mult sau mai puţin. Nu e vorba aşadar doar de corectura profesorului şi ea foarte importantă. NOIMA a venit ca o prelungire a coridorului facultăţii. Acolo e locul unde alegi cu cine dintre studenţii, din anul tău sau nu, vrei să stai de vorbă, să ai proiecte comune. Cu Sorin Scurtulescu mă împrietenisem din anul I. Preparam pânze, lucram împreună, împărtăşeam gânduri. Am început să extindem atelierul comun mai întâi în uscătoria blocului său, în grădinile de la periferia Timişoarei (Calea Şagului) şi apoi peste pod, pe malul Timişului, împreună cu Simion Arhiri, un alt coleg basarabean. Apoi, pe coridoare, l-am cunoscut pe Sorin Neamţu care avea un parcurs asemănător cu al meu. Politehnica şi apoi artele.

Rep: Cine sunt membrii grupului şi ce au ei în comun?

Andrei Rosetti: În formula aceasta am început să discutăm. Sorin Scurtulescu a luat drumul Angliei. Corespondam. La un moment dat, i-am propus lui Neamţu să nu rezumăm grupul la noi trei. L-am rugat să discute cu câţiva dintre colegii săi de an. Îl remarcasem pe Ciprian Bodea, ardelean din Cugir – lucra atunci nişte interioare, cupole ample pe suprafaţă mare, cu tuşe largi, cu lecţia suprapunerilor de straturi din pictura clasică învăţată. Sorin Oncu era preocupat pe atunci de lumea mică a seminţelor, de geometriile naturale. Ni s-a alăturat şi Dan Gherman pe care îl cunoşteam mai puţin atunci şi am avut prilejul să îl cunosc mai bine în anii ce au urmat. Membrii fondatori au fost aşadar Sorin Scurtulescu, Sorin Neamţu, Ciprian Bodea, Dan Gherman, Sorin Oncu şi eu. Acum am rămas doar patru din nucleul iniţial. Proiectul însuşi cred că a parcurs două etape pe care unii le văd critic. Vorbim despre o perioadă post-studenţie (2004-2011) şi un bilanţ cu privire la formarea noastră, a grupării şi a unei generaţii (2011- 2014 – episodul Adnotărilor).

La început ne-a legat o inerţie bună a facultăţii. Apoi hotărârea de a documenta temele mai importante din pedagogia lui Flondor.

Unii aşteaptă de la noi un conţinut specific, o incintă de expresie definită. Au fost momente ce pot fi socotite şi ca încercări de a răspunde la o astfel de aşteptare prin expuneri mai articulate, selecţii mai exigente. Mă gândesc la expoziţia „Cei cinci pictori sunt prietenii mei” din Timişoara, sau „De la formă la concept” din Cluj-Napoca (curator Ileana Pintilie). Nu cred însă că, din această perspectivă, Noima e consolidată ca marcă, stil, brand cum se spune azi.

Un alt drum posibil, plecând de la experienţa rememorării anilor de formare, poate fi întemeierea unei şcoli într-un fel sau altul. Şcoală de vară, şcoală privată de pictură sau implicarea fiecăruia în arealul geografic unde activează în forme de studiu despre şi în pictură sau în domenii vecine (fotografie etc) şi punerea în legătură a acestor nuclee de studiu. Mă gândesc acum la ce face Scurtulescu la Logart în Timişoara, eu şi Grig Roibu la Deva la galeriile Studio şi Sfântul Stelian din Colegiul Naţional Decebal… dar dialogând şi cu Marian Dobre sau Ioan Gînscă de la Cluj-Napoca, poate cu Angela Hanc în Arad… atenţi la ce face Lili Mercioiu, Köteles, Florin Avram sau Filip Petcu la Timişoara… Frunteş la Braşov, Vlăduţă, Diţoiu, Peia sau George Mircea la Bucureşti. Şi, nu în ultimul rând, părintele Pantelimon, cu atelierele de pictură şi fotografie ce au loc la Mânăstirea Oaşa.

2008 Deschiderea expozitiei de la Deva

Deschiderea expoziţiei de la Deva, 2008

Ceea ce vreau să spun este că de acum pare mai puţin important faptul că Scurtulescu, Bodea, Gherman şi eu am rămas împreună într-o grupare. E mai important pentru noi să găsim motivaţii şi chiar echipe pentru a face ceva punctual. O expoziţie, un proiect de studiu, un proiect editorial. Văd Noima cea de azi mai curând pe un astfel de drum.

Rep: Gruparea dvs. se revendică de la influenţa formatoare a maestrului Constantin Flondor. Vorbiţi-ne despre acesta şi formarea pe care ați primit-o de la Domnia Sa.

Andrei Rosetti: Vă invit să răsfoiţi volumul Adnotări – lecţii de pictură. Veţi găsi acolo atât conţinuturi care ne-au marcat, cât şi adnotările noastre, felul cum percepeam la acea vreme pedagogia lui Constantin Flondor. Şi puteţi vedea şi cum stau alături studiile din facultate cu lucrările de mai târziu din atelierele fiecăruia dintre noi.

Constantin Flondor m-a influenţat prin cheia cu care mi-a deschis uşa spre lumea picturii. Filtrul acesta este bine rezumat de „lecţiile” prezentate în cartea noastră. Deschiderea spre trecutul picturii am făcut-o nu atât pentru a inventaria sau a structura. Ci pentru a înţelege felul colegilor din vechime de a lucra, limbajul, tehnicile, universul lor, uneori consonând cu bucuria sau suferinţa lor. Perceperea prezentului picturii, la fel. Mi-a rămas în atenţie felul emotiv uneori, analitic adesea, contemplativ întotdeauna al lui Flondor de a se deschide spre natură. Ne-a vorbit de Klee dar şi despre Sfântul Grigorie Palamas. Despre lumina fizică, cea raţională şi cea duhovnicească ce compun orice realitate. Profesorul meu m-a mai influenţat şi prin apropiaţii săi. A fost o cotitură pentru mine prima invitaţie de a participa la o tabără a Prologului. Întâlnirea cu Paul Gherasim, Horea Paştina, Mihai Sârbulescu şi mai apoi cu ceilalţi confraţi ai lor.

Şi mai e un lucru. Felul contemplativ şi prietenos al lui Flondor instaura în atelier un calendar sărbătoresc pe care îl văd strâns legat de un fel de a fi al românului. Atelierul nostru nu era legat doar de o programă. Pe lângă temele de studiu sau în cadrul lor, timpul şi lucrul era legat de momentele de afară, primăvara studiam creşterea, revenirea la viaţă a naturii. Alteori lucram cu gândul la Eminescu pe care se întâmpla să îl sărbătorim. Se apropia Crăciunul, ascultam câte o colindă, pregăteam vreo expoziţie în galeria facultăţii sau pe Brâncoveanu la Galleria 28. Cu lucrări dar şi cu brad, covrigi, nuci, colinde. Podoabele din brad erau uneori construcţii geometrice, structuri realizate în atelier.

Rep: Considerați că România suferă o lipsă de oameni care să formeze? Unde să ne căutăm modele şi maeştri azi şi ce chip ar trebui să aibă aceştia?

Andrei Rosetti: Românii sunt mari meşteri. Unii sunt maeştri cum spuneţi. Nu ducem lipsă de oameni talentaţi. Suntem deficitari în a-i folosi. Nu îi preţuim la valoarea lor, munca nu e respectată la noi. Este mai degrabă sancţionată. Cu toate acestea românii meşteresc toată ziulica. Problema transmiterii unei meserii este delicată. Sunt foarte mulţi oameni care au rezultate dar nu reuşesc să aibă ucenici, să transmită ce au dobândit către următoarele generaţii. Stăm foarte prost în general când este vorba de grija de a lăsa moşteniri. Pe toate planurile. Ne descurcăm de pe o zi pe alta, fără viziune. Am luat în râs proprietatea, nu ne mai gândim la ce urmează, îi îndatorăm pe cei ce vin după noi în loc să le lăsam ceva. Aşa facem şi cu învăţătura. Tinerii noştri figurează în statistici între cei mai demotivaţi din lume. Şcolile între cele mai neperformante. Avem rezultate notabile doar prin excepţie. Paul Gherasim îmi spunea că el constată falimentul învăţământului de stat în faţa tradiţiei. În tinereţile sale a văzut oameni educaţi pe temeiul tradiţiei care îşi formase mecanisme eficiente, organice prin care adulţii identificau ce i se potriveşte fiecărui copil.

Şcoala de azi, deşi e deschide spre profesii mai sofisticate, nu reuşeşte să fie eficientă în a identifica făgaşul propriu fiecărui om de a-şi găsi loc în lume. La intrare în liceul în care predau scrie cu litere de-o şchioapă: CU ARTĂ ŞI PRIN ARTĂ, DĂRUIM COPIILOR VIITORUL. Mi se pare demagogic. Nu avem gândire pe termen lung. Susţinem pe bani publici structuri şi organisme politizate, acoperite de tone de hârtii inutile. Tinerii au nevoie de rezultate şi trebuie să poată face faţă situaţilor concrete tipice sau de criză. Să înveţe meserii, să aibă caracter.

2012 plein air sub zero grade 01

Rep: Când considerați că imitarea/urmarea cuiva poate depersonaliza și când acestea pot deschide noi dimensiuni în cunoașterea de sine a ucenicului?

Andrei Rosetti: Eu nu îmi bat capul cu asta. Este destul de greu să punem limite. Unul e făcut să imite. Altul se desparte de învăţătorul său în mod firesc sau chiar încurajat de acesta. Peter Bruegel cel Tânăr este numit în glumă de unii Copiatorul sau Peter Bruegel Xerox. A înţeles că există cerere pentru pictura tatălui său şi că acesta nu a lăsat destule lucrări pentru a răspunde acestei cereri. Şi s-a apucat de lucru după desenele părintelui său. Nu avea darul tatălui său, dar şi-a găsit locul. Poate că în epocă, unii au spus despre Leonardo că este doar un umil ucenic al lui Verrocchio. Astăzi îi respectăm pe amândoi. Ba poate unii nici nu au auzit de maestru, în vreme ce ucenicul are o imagine notorie în mai toate mediile – de la cel subcultural la cel academic. Nu ştim noi cum se aşează lucrurile până la urmă şi cred că astfel de socoteli otrăvesc lucrul.

Rep: Aţi spus într-un interviu mai vechi că vă preocupă situaţia educaţiei româneşti. Ce este pentru dumneavoastră un profesor? Care sunt responsabilitățile lui? Ce criterii i-ați da unui tânăr care dorește să își testeze vocația de a fi profesor?

Andrei Rosetti: Sunt de acord cu ce ne tot spune domnul Solomon Marcus de ani de zile. Obiectul educaţiei nu e dobândirea de cunoştinţe. Omul trebuie să răspundă cu succes situaţiilor reale obişnuite sau speciale. Trebuie să pregătim tinerii să supravieţuiască, să aibă deprinderi de viaţă independentă, să cunoască o meserie sau să se dezvolte în înţeles superior dacă au vocaţii de acest fel.  E nevoie de rezultate şi de concurenţă reală.

Profesorul e un fel de antrenor. Modelul profesorului de pictură este folositor. Astăzi pedagogia vorbeşte despre profesorul care lucrează individual cu elevii pe cât e posibil, despre profesorii care părăsesc catedra şi se plimbă printre elevi discutând cu ei, despre proiectele aplicate ce ajută învăţarea. Prin natura profesiei, profesorul de pictură făcea aceste lucruri. Cunoştinţele predate de el trebuie să fie aplicabile imediat în lucrul pe pânză, el umblă printre şevalete, dă corectură individuală. Noi aplicăm aceste lucruri în mod organic.

Dacă vom lăsa birocraţia deoparte şi ne vom concentra pe rezultat, dacă vom avea concurenţă reală între şcoli publice şi private profesorii se vor selecta prin performanţă măsurabilă. Împreună cu colegii din Noua Republică ne gândim la un sistem care să dea putere, responsabilitate şi dreptul de a alege părintelui. Alocarea şi administrarea banilor publici ce susţin învăţământul gratuit se face printr-un sistem coruptibil, ineficient care nu aduce performanţă. Noi vrem să dăm părinţilor printr-un sistem de cupoane posibilitatea să aleagă şcoala la care cred că e mai potrivit să fie cheltuiţi acei bani publici fie ea publică ori privată. Şcolile vor lupta pentru performanţă reală la examenele naţionale pentru a convinge părinţii să dirijeze banul public acolo unde există performanţă. Nu pot detalia aici, dar vă asigur că putem mai mult decât ne spune ultimul studiu PISA despre noi. Trebuie creat cadrul. Oameni buni mai sunt, vorba lui Vali Sterian.

2013 in atelier

În atelier, 2013

Rep: Teologul şi etnologul Costion Nicolescu, care cunoaşte bine opera grupului NOIMA, a spus că de la maestrul Flondor aţi luat un tip de raportare faţă de sine, de public şi de Dumnezeu. Care ar fi componentele acestei raportări și de ce ele?

Andrei Rosetti: Am amintit mai devreme câte ceva despre „moştenirea” Flondor. Pot adăuga detalii despre anumite exigenţe cu care a încercat să ne obişnuiască. Ne-a învăţat să ne respectăm pe noi înşine şi să respectăm publicul fiind selectivi. Nu e bine să expui oriunde şi oricum. Pe mine mă lua peste picior fiindcă foloseam în studiu materiale precare, slabe calitativ. Ori degeaba înveţi să pictezi ca Teofan Grecul, ca Rembrandt sau Monet, dar foloseşti astfel de materiale care fac pictura ta perisabilă. Măcar din respect pentru public aveam de luat în serios meseria, tehnologiile, suportul…

Cu privire la relaţia cu Dumnezeu am pomenit deja despre contemplaţia inspirată din scrierile palamite pe care Flondor ne-o punea în atenţie, despre sărbătorescul întâlnirilor noastre. Aş mai putea aminti de conştiinţa neputinţei, a limitei. Avem nevoie de ajutor şi adesea, ne spune Flondor, ne trezim că proiectul nostru rămâne în urmă şi lucrarea, pictura ne duce pe căi imprevizibile. Ne-a învăţat să respectăm aceste momente în care situaţia „scapă de sub control” şi e mai bine că pierdem controlul adesea.

Rep: Ce înseamnă pentru dumneavoastră inspirația? Ce considerați că lucrează Creatorul atunci când lucrați?

Andrei Rosetti: Părintele Teofil ne învăţa cum să spunem în gând rugăciunea „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-mă pe mine păcătosul.” Lipită de respiraţie. Gândul care însoţea inspiraţia, tragerea aerului în piept, era „Doamne, Iisuse Hristoase Fiul lui Dumnezeu”, prima parte a rugăciunii. Cam aşa e şi cu inspiraţia în general. Subiectele profunde sunt în legătură cu Dumnezeu, sunt nepieritoare. Suntem inspiraţi atunci când Dumnezeu îşi găseşte locaş în fiinţa noastră.

Pentru asta putem face, dacă se poate neîncetat, o muncă pregătitoare. Adică să îi facem loc lui Dumnezeu în viaţa şi gândurile noastre, nu doar atunci când lucrăm.

2002 La Manastirea Brancoveanu Sambata de sus

La Mănăstirea Brâncoveanu, Sâmbăta de sus, 2002

Altfel, eu cred că pictorii nu se înghesuie să vorbească despre cât fac ei şi cât face Dumnezeu. Despre acest lucru vorbesc de obicei oameni care vor să ne laude. Noi nu ne gândim la aceste lucruri când lucrăm. Noi compunem, construim, alăturăm, suprapunem, căutăm vreun raport cromatic… Uneori  am senzaţia că mi-a ieşit ceva bine, o linie, un raport sau chiar o lucrare şi îmi vine în minte câte un gând de mândrie. Când îl sesizez, îl reprim. Alteori mi-e greu, lucrurile nu îmi ies şi atunci repet în gând la fragmentul acela din Iacob si îngerul de Nichita Stănescu: „Dă-mi mie, Doamne, acest vers / Şi binecuvântat frumos…”

Rep: Cine mai este interesat de frumos în România de azi?

Andrei Rosetti: Toată lumea. Doar că fiecare îl vede altfel. După cum ştiţi, spre deosebire de japonezi, dacă informaţiile mele sunt corecte, la noi pictura, desenul, muzica şi sportul sunt discipline periferice. Nu vă aşteptaţi atunci să avem un neam cu gusturi educate şi condiţie fizică. Culegem ce semănăm.

Rep: În picturile dumneavoastră apare în mod repetat fereastra şi perspectiva pe care aceasta o oferă. Spre ce dincolo priviți dumneavoastră?

Andrei Rosetti: Depinde de la caz la caz.. Am pictat lucrări în care prin cadrul ferestrei se vede ceva explicit. Un peisaj să zicem. Am pictat lucrări apoi, în care fereastra se reduce la o fantă prin care nu vedem mare lucru. Realitatea de dincolo era doar presupusă, imaginată cel mult în acest caz. Folosesc acest dialog între interior şi exterior şi fiindcă e foarte ofertant pentru cineva care îl iubeşte şi pe Cézanne şi pe Rembrandt. Modularea şi modelarea. Culoare şi clarobscur. Eşti şi în plein air, şi în interior. Rămâne să decizi care primează, să construieşti, să cântăreşti…

Rep: Ce v-a determinat să intraţi în politică? Care credeți că sunt riscurile acestei opțiuni, ca om, ca artist, ca tată de familie?

Andrei Rosetti: Eu ştiu foarte bine că românii sunt sătui de tot ce se întâmplă la noi, cu noi. Am mai spus acest lucru, am mers câţiva ani la vot cu un marker la mine. Mă răcoream scriind Vot nul – clasă politică nulă! Am însă conştiinţa că fiecare are datoria să se opună nelegiuirii. Părintele Teofil Părăian, care mi-a fost duhovnic, ne-a lăsat un îndemn răspicat încă din 1996, într-o predică despre Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul: Să ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne dea tărie sufletească să putem fi împotriva păcatului oriunde şi oricând şi să fim următori Sfântului Ioan Botezătorul, chiar dacă pentru aceasta ni s-ar tăia capul!

2014 Afisaj electoral iesit din tipar

Afiş electoral, 2014

Mai spunea părintele: Sa ne întristăm ca tolerăm nelegiuirile, să ne întristăm că ne facem părtaşi la nelegiuirile din jurul nostru, să ne întristam că n-avem curajul să stăm împotriva răului, să ne întristăm că n-avem curajul să-i spunem răului pe nume ci, ca să ne meargă nouă bine, ca să n-avem vorbă, ca să n-avem confruntări, tăcem. Şi tăcem cu păcat, pentru că lăsăm să se înmulţească păcatele în jurul nostru.

Taţii şi mamele de familie intră, iată, în politică, fiindcă, dacă stăm după aberaţiile pe care le votează în Parlamentul European doamnele Weber, Nicolai, Creţu, Sârbu, sau domnii Silaghi, Severin, Helvig, Paşcu, Boştinariu, în curând taţii şi mamele vor afla că familiei i s-a tras preşul de sub picioare.

Rep: Credeți că, în condițiile în care există o presiune externă din partea unor state foarte puternice pentru redefinirea familiei, poate societatea românească să mențină familia naturală ca normă publică?

Andrei Rosetti: Nu avem voie să ne predăm, să ne declarăm învinşi înainte de a lupta. Europa a înţeles valoarea subsidiarităţii. Există însă şi acum ideologi şi activişti care repetă experienţa propovăduirii privilegiilor pentru clasa muncitoare (privilegii de care s-a bucurat doar nomenclatura). Ei pun acum în locul muncitorimii comunitatea gay şi, în felul acesta, însăşi această comunitate va pierde.

Ce vrea Europa acum? După ce au reglementat numărul de sâmburi din clementine şi curbura castravetelui, vor să reglementeze intimitatea şi datul natural al familiei? Vor auzi poate glasul copiilor care strigă: „Împăratul e gol!” Şi nu sunt tocmai puţini aceşti copii. Noi am aderat la Alianţa Conservatorilor şi Reformiştilor Europeni. AECR a adoptat câteva declaraţii oficiale la Praga şi Rejkjavik în care familia este apărată. Candidez pentru a consolida acest front, plecând şi de la constatarea votului socialmente sinucigaş al unor confraţi români pe care i-am amintit mai sus.

Rep: Cum vedeţi drumul european al României la ora actuală?

Andrei Rosetti: Drumul Europei poate fi redesenat. Desenul acesta însă trebuie făcut de astă dată cu realism.  Există preocupări în acest sens încă din vremea doamnei Thatcher. Cred – cum s-a spus la Rejkjavik – într-o Europă a naţiunilor independente, care lucrează împreună pentru beneficii comune, păstrându-şi identitatea şi integritatea.

Drumul României este european fie că vrem sau nu. Suntem europeni. În primul rând îmi doresc să nu fim lipsiţi de caracter. Să fim demni. Îmi doresc să fim liberi. Le doresc românilor să aibă parte de belşug, de prosperitate şi de dăinuire. Cum se spune la cununie: „Umple, Doamne, casele lor de grâu, de vin, de untdelemn şi de toată bunătatea, ca să dea şi celor lipsiţi”.

 

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns