Călin Bârcean, solistul trupei Pragu’ de Sus: „O pregătire pentru familie e foarte necesară! Nu știm să fim soți, nu știm să fim părinți! De aceea abdicăm foarte ușor!”/Gânduri pentru frumusețea României – 5

CălinB

Poate că avem nevoie de cioburi de oglindă limpezi în care să ne privim, nu pentru a ne ascunde greșelile, ci pentru a vedea acei muguri de frumusețe pe care nu reușim să-i ocrotim suficient, deși ei fac viața noastră frumoasă și ei sunt cei care îi odinesc sufletește pe străinii care iubesc România.

Cei pe care îi rugăm să răspundă la întrebări nu sunt neapărat modele exemplare, dar fiecare, în felul său, a reușit să vadă o fărâmă din identitatea românească și să o cultive cu zel și dragoste. Văzând modul cum ei gândesc și pun în lucrare în viața lor frumusețea identității românești, nădăjduim că vom primi încă un impuls să prețuim România pentru ceea ce a fost, este și poate fi.

Mai întâi vă rugăm să faceți o prezentare generală, pentru a familiariza cititorul cu formarea, preocupările, izbânzile ori eșecurile dumneavoastră.

M-am născut pe 23 iulie 1979 în Deva, județul Hunedoara.

De mic am învățat să cânt la diferite instrumente muzicale, dar prima formație și primele compoziții personale au apărut în timpul liceului.

Am avut bucuria să cresc la țară, la Mărtinești, în județul Hunedoara, unde mi-am petrecut toate vacanțele și unde am deprins tradițiile locului, într-un mod firesc, de la cei din jur dar mai ales, din familie. Mi-a plăcut mult să merg cu Călușerul și am colindat astfel satul vreme de zece ierni, până în pragul nunții mele. Întoarcerea la straiele românești m-a atras întotdeauna și am trăit aceste experiențe ca pe o purificare, ca pe o spălare de poluarea spirituală a modernității, ca pe o legătură directă cu istoria.

Astfel, când am ajuns la primul eveniment major ca adult, la nunta mea din 2003, aproape instinctiv m-am pliat pe tradiție. Am făcut “uspățul”(n.red. nunta) la Mărtinești, trei zile, cum se făcea la noi, îmbrăcați în straie țărănești, cu accent pe latura spirituală și pe ritualurile ce marchează această importantă transformare.

La Timișoara, în același an 2003, am absolvit Universitatea Politehnică – Colegiul Tehnologii Audio – Video și Multimedia și Facultatea de Jurnalistică Tibiscus. Am urmat cursuri la clasele de pian și nai ale Școlii de Artă din Timișoara și ulterior am absolvit un Master de 2 ani în calculatoare la Universitatea Politehnică. Am lucrat o scurtă perioadă în presă, după care am lucrat 7 ani ca designer grafică.

În această perioadă am pus bazele trupei folk-rock „Pragu’ de Sus” și am început să-mi dezvolt cariera artistică. Până în prezent, am editat trei albume cu Pragu’ de Sus (“Decupaj Sonor” 2004, “Ultimul poet” 2009, “Blocaj in verde” 2013) și am avut colaborări cu artiști precum Mircea Baniciu, Mircea Vintilă, Ducu Bertzi, Vlady Cnejevici, Marius Bațu, Horea Crișovan.

În 2013 am înființat Asociația Culturală Pragul De Sus și în prezent mă ocup de activități din zona culturii și artelor spectacolului. Pe lângă activitatea concertistică, pregătesc un concert aniversar și două festivaluri de profil și lucrez la un volum de versuri. Tot în lucru sunt și reeditările primelor două albume ale Pragului de Sus.

Împreună cu soția mea, Adriana, avem patru copii: Luca, Irina, Ioana și Vladimir, pe care am hotărât să-i creștem la țară, într-un context cât mai curat natural dar și spiritual.

Vorbiți-ne despre o întâlnire ori un eveniment care v-a marcat formarea sau viața.

Nu am avut experiențe extreme din categoria “a fi sau a nu fi” și sunt genul de om care ajunge la rezultate prin construcție, pas cu pas. În acest sens, întâlniri care mi-au ajutat destinul sunt multe: străbunica mea Valeria, bunicii și climatul de la țară, pr. Ioan Sabău sau Unchiu’ Popa, cum îi spuneam noi, unii profesori din școală, trupa Pasărea Colibri și colaborările cu Mircea Baniciu și alți artiști dragi mie, întâlnirea cu soția mea la Timișoara și nunta tradițională care a urmat, nașterea celor patru copii ai noștri – momente atât de unice și de profunde!, compozițiile mele, gândurile care au prins viață prin muzică, trăirile de pe scenă, comunicarea cu publicul – toate sunt puncte esențiale care împreună definesc culoarul vieții mele.

Ce înseamnă istoria românilor pentru Dumneavoastră?

Tehnic vorbind, în liceu mi-a plăcut istoria, pe care am și ales-o la bacalaureat.

Istoria e ceva ce trebuie cunoscut și asumat atâta vreme cât ne dorim o vindecare sau o viață mai bună.

Trebuie să ne cunoaștem istoria poporului pentru a pricepe unde s-a greșit sau unde nu s-a greșit, pentru a ști ce avem de dus cu noi pe mai departe. Trebuie să ne cunoaștem și să ne asumăm istoria familiei noastre pentru a pricepe de ce suntem așa cum suntem, ce păcate avem de spălat sau ce virtuți avem de păstrat. Sunt urme adânci, e o moștenire pe care o primim odată cu viața pornind de la familie, trecând prin comunitate și ajungând la întregul nostru neam. Dacă fiecare om ar conștientiza toate acestea, altfel s-ar scrie istoria! Pentru că istoria o scriem noi, zi de zi, prin ceea ce facem.

Ce vă doare la români/România?

Dacă mă doare ceva e tocmai această lipsă de înțelegere și de asumare, întâlnite la unii.

Îmi doresc o lume mai bună, dar nu sunt în stare să arunc țigara la coș, nu sunt în stare să folosesc civilizat o toaletă, trișez de câte ori pot, neglijez ideea de familie și educație, trecând cu o inconștiență debordantă peste destinul copiilor mei, mă urc pe masă în restaurant, înjur și lovesc pe stadion!

Iată doar câteva exemple dintre cele mai variate prin care scriem prost istoria.

Ce vă bucură cel mai mult România?

Mă bucură limba română, muzica, natura și toți ai mei! E un confort nativ pe care îl simți mai ales după ce ai fost departe de casă.

V-ați bucurat vreodată că sunteți român? V-ați întristat?

Ideea de român capătă greutate doar în comparație cu o altă experiență străină țării noastre și doar într-un anume context istoric.

Mai exact, străbunica mea, Mama Văleria, care a trăit peste 90 de ani în România n-ar fi știut să răspundă la această întrebare. Ea era româncă și ortodoxă prin natura ei și, de asemenea, prin felul ei de a trăi. Simplu, curat, fără suspiciuni și regrete. Ori, o astfel de frumusețe a vieții a apărut după sute de ani de rânduială și de statornicie într-o tradiție.

Nu sunt genul de om care umblă cu tristețile la el, dar regret dispariția acelei lumi, de care nu suntem vinovați doar noi, românii, ci și alții mult mai sus puși.

Da, mă bucur că sunt român dar nu simt nevoia să ies în stradă și să strig acest lucru.

Care vi se pare a fi esența poporului nostru?

Pffuuuu… Esența noastră ca români? Că ne-am păstrat credința atâția ani, trecând pe sub invadatori, asupritori și regimuri ostile!

Cum înțelegeți raportul dintre ortodoxie și românism?

Cum spuneam, în satul și în neamul meu acestea erau una. Dar asta nu înseamnă că cele două noțiuni nu pot lucra și separat! Adică sunt români buni fără a fi ortodocși cum sunt și ortodocși veritabili fără a fi români.

Ce au românii de oferit lumii de astăzi?

Am putea oferi tocmai acea vibrație românească trăită de străbunii noștrii. Numai că lumea de azi nu vrea asta, ci vrea să devenim ca unii de-ai lor.

Ce credeți că ar face posibilă o unificare sufletească reală a românilor din România cu cei din Basarabia și Nordul Bucovinei?

Sufletește cred că suntem legați. Sângele apă nu se face! Atâta doar că trebuie să ținem cont de actualul context social-politic, lăsând sentimentalismele pe planul doi.

Există ceva care v-a marcat din discuțiile avute cu românii plecați în străinătate?

Nimic deosebit! Cei care au vrut să trăiască într-un sistem funcțional și relativ sigur, mi-au confirmat că în străinătate e posibil și acest lucru îi mulțumește. Eu unul prefer o anume independență față de sistem.

Care credeți că este datoria statului român față de aromâni și celelalte comunități istorice din familia românilor din teritorii care niciodată nu au cunoscut statalitatea românească: vlahii din Transcarpatia, românii din Ungaria, istroromânii etc. ?

Nu mă pricep la diplomație și nu cunosc detalii. Dacă sunt probleme, ar trebui chestionați cei în cauză.

Care credeți că este, dacă considerați că aveți, datoria Dumneavoastră. față de români?

Să-mi fac treaba cât mai bine și implicit să-mi cresc copiii cât mai bine!

Ce poate însemna în societatea globalizată iubirea de țară/iubirea de neam?

Deocamdată vorbim de globalizare ca de ursul din pădure. Încă nu ne-a luat oaia din curte, chiar dacă mai dă târcoale! În vreme de pace, iubirea de țară ți-o manifești cum vrei în țara ta și nu văd vreo primejdie în acest sens. Dacă mergi în altă țară, trebuie să respecți regulile locului. Problema e că acest consumism care se regăsește în fenomenul globalizării ne-a făcut să ne lăsăm țara și neamul.

Care considerați că este granița dintre xenofobie și naționalism?

Sunt doctrine care îmbină acești termeni, dar îi putem depista și pe „continente” diferite. Poți să-ți iubești exagerat țara, fără să urăști alte națiuni. Chiar dacă naționalismului i s-a dat mai nou un sens peiorativ, el era perceput cândva și ca o virtute.

Ce i-ați cere în rugăciune lui Dumnezeu pentru România și români?

Să ne pună pe cale.

Vedeți posibilă o pregătire pentru familie? Fie ea instituțională, în sistemul de învățământ de exemplu (în Polonia, de exemplu, există o materie școlară dedicată, Educație pentru familie), fie în orice altă formă?

O pregătire pentru familie e foarte necesară! Nu știm să fim soți, nu știm să fim părinți! De aceea abdicăm foarte ușor! Părinții și bunicii nu mai știu să ne îndrume, nașii și prietenii nici atât. Ne lăsăm duși de valul propriilor plăceri, căutând Feți Frumoși și Ilene Cosânzene ca în filmele de la Hollywood. Excludem jertfa din ecuația iubirii și din creșterea de prunci. Să-mi spună cineva mie ce mare realizare s-a făcut pe lumea aceasta fără jertfă? Dacă o performanță sportivă presupune ore și ani de antrenamente, dacă un progres tehnologic presupune ani sau secole de cercetare, păi cu atât mai mult e nevoie de muncă în a forma un om și în a te forma ca Om!

E nevoie de educație pentru familie în școli. Numai că și aici mi-e teamă că bate un vânt potrivnic. Se mai adună mamele pe ici, pe colo, dar e prea puțin.

Dacă aveți copii, ori nepoți mici, ori adolescenți, sau când veți avea, ce ați dori să le transmiteți despre viață, despre lume, despre țara și poporul acesta?

Revin la exemplul străbunicilor mei. Ei nu mi-au lăsat sub pernă un set de reguli scrise pentru viață, dar mi-au transmis mult mai mult prin felul lor de a fi. Aici e cheia! Exemplul viu!

Credeți că românii care au fost deținuți politici și cei care au luptat împotriva comunismului în rezistența armată din munți sunt asemenea celor care au luptat, ori chiar și-au dat viața, pe câmpul de luptă, sub steag românesc?

Martiri au fost cu toții, dar nu ne putem hazarda în comparații atât de generaliste. Ar trebui analizat pe situații concrete, pe fapte exacte și ar presupune studii foarte aprofundate.

Dacă vă referiți la cinstirea deținuților politici, atunci da, se cuvine să-i cinstim ca pe niște eroi. Părintele Ioan Sabău, fratele străbunicii mele, a fost închis și chinuit de comuniști. În el se vedea rânduiala aia veche, se vedeau tradițiile, răzbătea credința care o defineam mai sus ca esență a românității, el era ceea ce nu mai reușim noi să fim azi!

Ba chiar, dacă e să intrăm în detalii, vom găsi aspecte total diferite în cele două categorii de eroi. Unchiu’ Popa(n.red. Părintele Ioan Sabău) nu vorbea niciodată în familie de experiențele închisorii. O mai făcea în public doar pentru a exemplifica lucrările Dumnezeiești la care a fost martor. A trăit toată viața fără a-și căuta merite în asta și nu a beneficiat de recompense sau de vreo recunoaștere oficială. E limpede că toate acestea, dacă ar fi existat, ar fi alterat din jertfa deținuților politici. Pe când un veteran de război are parte de onoruri, decorații și recompense de tot felul. Nu spun că nu le-ar merita, Doamne ferește! Doar că nu putem compara mere cu pere. Un deținut politic se jertfește împotrivindu-se sistemului politic, un militar se jertfește subordonându-se sistemului politic. Și așa ajungem la politică! Sunt chestiuni atât de nuanțate încât e nevoie de multă precizie și documentare pentru a le pune în balanță.

Reformulez întrebarea și vă spun că da, românii care au fost deținuți politici și cei care au luptat împotriva comunismului în rezistența armată din munți merită cel puțin aceeași recunoaștere ca cei care au luptat, ori chiar și-au dat viața, pe câmpul de luptă, sub steag românesc.
 
Ideea seriei de interviuri „Gânduri pentru frumusețea României” a apărut constatând câteva paradoxuri: ne mândrim că suntem români, dar ne denigrăm unii pe alții; străinii văd o frumusețe în țara și poporul nostru de care noi ne mirăm; deși se considerăm că avem originea într-un neam mereu dezbinat și dezbinarea ne însoțește în istoria, totuși am căutat mereu unitatea; în timp ce ne mândrim cu spiritualitatea și cultura noastră, neglijăm să le cunoaștem pe măsura prețuirii pe care le-o arătăm declarativ.

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , , , , ,

Trackbacks/Pingbacks

  1. Interviu cu Simona Luminița și Dinu Popa, fiica și ginerele lui Radu Gyr / Gânduri pentru frumusețea României – 6 | Drum european - 7 noiembrie 2014

    […] Călin Bârcean, solistul trupei Pragu’ de Sus: „O pregătire pentru familie e foarte necesară!… […]

Lasă un răspuns