Câteva considerații pe marginea Unirii Basarabiei cu România – 27 martie 1918

Basarabia

de Maxim Hristiniuc, TocPress, 27 martie 2014

În luna mai a anului 1918, trebuiau să se împlinească 106 ani de când, din trupul Moldovei lui Ștefan cel Mare, a fost ruptă regiunea dintre Prut și Nistru. Din fericire, marcarea acestui eveniment, de o amintire atât de tristă, nu s-a mai realizat, întrucât, în acea perioadă, Dumnezeu hotărâse să manifeste bunăvoință față de români și astfel, la 27 martie 1918, Basarabia revenea la sânul țării-mame. Au urmat clipe de adevărată bucurie și de sărbătoare, s-au încins hore pe ambele maluri ale Prutului, căci asemenea fiului risipitor din Evanghelii și teritoriul răsăritean al Moldovei „pierdut a fost și s-a aflat, mort a fost și a înviat”. Spre deosebire, însă, de tânărul din pericopa biblică, cel care și-a părăsit Părintele din propria-i inițiativă, Basarabia a fost răpită cu nerușinare și, având în vedere corvezile la care a fost supusă pentru mai bine de un veac, numai o minune a făcut ca ea să-și mai păstreze suflarea românească.

În timpul cât s-au aflat sub ocupația Imperiului țarist, începând cu 16/28 mai 1812, românii basarabeni au reprezentat ținta unui amplu proces de deznaționalizare. Rusificarea populației de pe teritoriul nou-anexat, în majoritatea ei covârșitoare românească, a constituit piatra de temelie a politicii țariste față de Basarabia. În vederea realizării acestui deziderat, rușii n-au pregetat a recurge la toate mijloacele care le erau la îndemână. Astfel, încă din 1812, mii de familii de moldoveni au trebuit să-și părăsească glia natală din cauza samavolniciilor veneticilor care le făceau viața insuportabilă. Conform unui recensământ realizat în acea perioadă de către ruși, populația Basarabiei s-a redus, în doar doi ani, mai exact în perioada dintre 1816 și 1818, cu circa (atenție!) 50.000 de oameni. De asemenea, unii istorici susțin că, până în anul 1834, aproximativ 47 de sate basarabene au rămas efectiv fără de oameni. În locul românilor, care erau forțați să emigreze fie în cuprinsul Siberiei îngețate, fie în Principatul Moldovei de peste Prut, au fost aduși ucraineni, ruși, găgăuzi, evrei, germani, greci, armeni, cărora li s-au oferit condiții de viețuire extrem de prielnice. Aceștia s-au stabilit în special la orașe, care au devenit foarte pestrițe din punct de vedere etnic și au adoptat limba rusă ca limbă de comunicare între ei.

Limba, de altfel, a constituit un alt mijloc la care au recurs rușii – pe lângă colonizările masive – pentru deznaționalizarea basarabenilor. Treptat, utilizarea limbii române a fost interzisă în instituțiile de înățământ, biserici și administrație, ajungându-se ca începând cu anii 1866-1867 să fie complet și pentru totdeauna exclusă din școlile basarabene, deoarece elevii cunosc limba respectivă în mod practic, iar predarea ei n-ar mai avea nici un temei. Așa s-a ajuns ca în anul 1912 procentajul analfabeților printre băștinași să fie de 90 %, cu toate că funcționau 1.709 de școli în cuprinsul Basarabiei. Cauza acestui procentaj aproape de necrezut o reprezintă predarea efectuată numai în limba rusă.

Este de la sine înțeles că o politică de rusificare de-o asemenea anvergură nu putea rămâne fără consecințe pentru bieții basarabeni. Tinerilor, fiindu-le furată posibilitatea cunoașterii istoriei, literaturii și a cântecelor românești, le era practic strivită atât conștiința națională, cât și stima de sine, două sentimente indisolubil legate între ele. Este grăitoare în acest sens confesiunea lui Ion Pelivan, unul dintre protagoniștii renașterii basarabene din 1918. Acesta, înscriindu-se în anii 1898/1899 la Facultatea de Drept a Universității din Dorpat (azi Tartu, Estonia), a intrat în contact – așa cum o făcuseră și alți juni basarabeni – cu studenți originari din alte provincii ale Imperiului, dar și nu numai. El și colegii săi rămaseră uimiți să vadă că acești studenți aveau în locuințele lor portrete ale oamenilor de cultură sau ale savanților care au luptat pentru idealul național al țărilor din care făceau parte. Conștientizarea faptului că lor, basarabenilor, le lipseau asemenea cunoștințe despre personalitățile Moldovei i-au făcut să se simtă rușinați. Iată ce mărturisea Ion Pelivan: „Noi, studenții moldoveni basarabeni, ne simțeam umiliți față de acești colegi, pentru că nu știam nimic, sau aproape nimic, din trecutul moldovenesc al Basarabiei și nu cunoșteam pe nici un poet sau scriitor basarabean moldovean”. Ba mai mult decât atât „trecutul moldovenesc al Basarabiei era pentru noi terra incognita”.

Nu este mai puțin adevărat că în același proces de rusificare – sursa consecințelor atât de triste despre care am vorbit – s-au aflat și germenii viitoarei mișcări naționale din Basarabia. Or, tinerii basarabeni mai norocoși care, în circumstanțe asemănătoare celor ale lui Ion Pelivan, au întrezărit lumina adevărului ascuns de către ruși, n-au stat cu mâinile în sân. Concomitent cu ura nutrită pentru dușman, sau mai degrabă îndemnați de aceasta, ei și-au concentrat toate forțele în direcția demascării adevărului și a răspândirii lui către conaționalii lor mai oropsiți de soartă. Oameni de seama lui Pantelimon Halippa, Alexie Mateevici, Ștefan Ciobanu, Ion Inculeț sau a lui Ioan Pelivan – pentru a menționa numai câțiva dintre ei – s-au angajat cu toată suflarea lor în lupta împotriva absolutismului țarist. Indiferent că au făcut-o pe tărâmul gazetăresc, înființând primele ziare românești (e drept, cu litere chirilice) în Basarabia țaristă – „Basarabia”, „Moldovanul”, „Viața Basarabiei”, revista „Luminătorul”, precum și „Cuvânt moldovenesc” – , prin manifestații stradale, prin proteste scrise sau prin propagandă românească în rândul tinerilor. Astfel, ușor-ușor se realizau primii pași înspre apropierea Basarabiei de Patria-mamă.

Totuși, cu toate sforțările basarabenilor, lipsa unui context internațional favorabil făcea extrem de grea, dacă nu chiar imposibilă, o eventuală unire a spațiului dintre Prut și Nistru cu România. Din fericire pentru ei, însă, după cu am spus-o și mai devreme, Providența a fost binevoitoare cu neamul românesc în acea perioadă și iată că în Rusia, în anul 1917, izbucnesc tocmai două revoluții. Prilej neașteptat pentru basarabeni de a întreprinde pași importanți înspre revenirea la Țară. Firesc, aceștia nu puteau lăsa să treacă pe lângă ei o oportunitate atât de însemnată și, într-o perioadă de numai un an de la prima revoluție rusească, reușesc să realizeze visul unei națiuni întregi, care – de ce să nu recunoaștem –  la un moment dat părea de-a dreptul imposibil.

Inițial, în data de 30 martie 1917, la Chișinău este înființat Partidul Național Moldovenesc, avându-l președinte de onoare pe Vasile Stroescu, iar secretar general pe Pantelimon Halippa. Partidul și-a propus drept obiectiv, pe lângă formularea unei serii de revendicări a moldovenilor privind economia, școala, biserica, justiția, și crearea unei „diete provinciale” numită „Sfatul Țării”. Obiectivul a fost îndeplinit, iar la 21 noiembrie 1917, Sfatul Țării își deschide lucrările, președinte fiind ales Ion Inculeț. La nici două săptămâni distanță, mai exact în data de 2 decembrie 1917, același organ legislativ, hotărăște, în unanimitate, proclamarea Basarabiei Republică Democratică Moldovenească. La începutul anului următor, în contextul în care conducerea Basarabiei se vede nevoită să apeleze la statul român pentru a opri dezordinele provocate de soldații ruși care se întorceau de pe front, este proclamată Independența Republicii Democrate Moldovenești. Eveniment ce a avut loc la 24 ianuarie 1918. Într-un final, încoronarea tutror acestor victorii s-a desfășurat în ziua de 27 martie 1918, când Sfatul Țării, prezidat de  astă dată de Constantin Stere, decide, cu 86 de voturi pentru, 3 contra și 36 de abțineri, unirea Basarabiei cu mama sa România.

În loc de concluzie, vom spune doar că sărbătoarea de azi constituie un prilej cum nu se poate mai potrivit pentru ca toată românitatea, nu doar pentru cea dintre Prut și Nistru, să mediteze asupra evenimentelor din anul 1918 și să tragă învățăturile necesare pentru a grăbi, pe cât posibil, reîntregirea neamului. Nu facem referință neapărat la reîntregirea politică. Aceasta, după cum am văzut, poate să stea, dar poate și să nu stea în puterile noastre. Pe când, pe de altă parte, unitatea culturală sau, și mai bine zis, spirituală va fi mereu la îndemâna noastră, a românilor de rând. Este adevărat că această unitate în spirit nu se realizează numai prin manifestații stradale – deși și acestea își au poate rostul lor – ci, mai ales, prin muncă; prin munca asiduă orientată înspre cunoașterea celuilalt frate român, până când trecutul, bucuriile și suferințele sale nu se vor transforma în trecutul, bucuriile și suferințele noastre. Și atunci te întrebăm noi pe tine, cititorule, va mai putea oare vreun hotar politic să stea în calea unității noastre?

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns