Ce (mai) face Biserica? / de Alexandra Nadane

PS

de Alexandra Nadane

De câteva zile sunt la Putna. Am venit împreună cu unul dintre fraţii mei, care nu a mai fost niciodată, şi, arătându-i împrejurimile, am ajuns şi în cimitirul mănăstirii. E un loc foarte frumos, cred că cel mai liniştit dintre toate. L-am vizitat de multe ori şi de fiecare dată când intram mergeam prima dată la mormântul maicii Benedicta – doamna academician Zoe Dumitrescu-Buşulenga. Mă simt foarte aproape de această mare personalitate a culturii noastre, aşa că îmi e foarte drag să petrec câteva clipe lângă mormântul ei. Însă acum am descoperit un mormânt nou, pe care erau aşezate câteva coroane. Pe crucea la umbra căreia pâlpâia încet lumina unei candele, era menţionat numele Părintelui Serafim. În urmă cu două luni a murit Părintele Serafim, un părinte care a stat 16 ani imobilizat la pat, în urma unui accident care s-a petrecut când avea 15 ani. Nici mâinile nu și le putea mișca.

Pe Părintele Serafim îl cunoşteau mulţi oameni. Participa adeseori la slujbe, în sărbătorile mari, stând întins în patul său, având întotdeauna o stare de pace, în ciuda suferinţei sale.

Despre cum a primit această suferinţă şi despre cum a stat mereu aproape de Dumnezeu prin rugăciune, spovedanie şi împărtăşanie, Părintele spunea, într-un interviu acordat revistei Familia Ortodoxă: „A lucrat şi mila Domnului să văd că este mai de folos să fiu bolnav, şi Îi mulţumesc lui Dumnezeu pentru această încercare. Eu cred că, atunci când îngăduie Dumnezeu o cruce, o îngăduie cu măsură – şi a îngăduit-o şi la mine cu măsură, căci uneori, când ziceam că nu mai pot, veneau aşa, alinări, dintr-o dată.

Citeşte restul articolului pe GEN90

Sursa foto: doxologia.ro

Print Friendly, PDF & Email

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns