Dan Puric: Portretul prigonitului

 Dan_Puric_IMG_5384

 Vă prezentăm extrase din conferinţa Portretul prigonitului, susţinută de îndrăgitul actor şi moralist creştin Dan Puric la Cel de al XIII-lea Seminar de Medicină şi Teologie de la Bistriţa, 12-13 mai 2014:

În clipa în care am primit această temă, în mine s-a retrezit instinctul de pictor. Eu am făcut liceul de arte plastice. Şi, înainte de el, şcoala de arte plastice, la pictură de şevalet.

Când pictorul este bun, el se concentrează nu atât asupra trăsăturilor fizice, cât asupra acelei priviri interioare a modelului. Este ca o imponderabilă: dacă o prinde, bine, dacă nu, e un rateu.

Este un paradox pe care l-a sesizat Lucian Blaga când a văzut peisajele lui lui Van Gogh ştiţi, chiparoşii aceia care se smulg din pământ. El a spus: Van Gogh nu e pictor de peisaj, este pictor de autoportret. Chiparoşii care se smulgeau erau chiar sufletul lui Van Gogh.

Această tristeţe noi o moştenim. Eu, când am fost în Elveţia şi mi s-a cerut să fac un film de reclamă făceam o pantomimă foarte bună, regizorul mi-a spus: „Este extraordinar ce faceţi! Doar atâta vă rog, să nu mai fiţi atât de trist. Şi i-am zis: Daţi-mi nişte Colir să-mi pun în ochi, să-mi iasă tristeţea, că e din neam, nu mai iese! Este o tristeţe care încă ne marchează.

Vasile Pârvan, marele nostru istoric, a spus un lucru pe care numai un român de calitate îl poate înţelege. Eu am călătorit mult în lume şi pot certifica acest fapt, şi anume că un prigonit înţelege întotdeauna sufletul altui prigonit. Un prigonitor, însă, niciodată. Când m-am întâlnit cu culturi vechi, cu culturi care trecuseră prin malaxorul comunist, înţelegerea a fost spontană, în câteva secunde: cu chinezi, cu vietnamezi, cu nemţi din RDG, cu polonezi, cu ruşi. Automat, într-o fracţiune de secundă, nu trebuia să ne explicăm. Or, Vasile Pârvan spune aşa: „La popoarele care au suportat îndelung adversităţile istorice se dezvoltă un fel de carapace spirituală sub care sufletul se ascunde, ca să rămână neîntinat.

Omenia este anticamera creştinismului. Nu e umanism. E calitatea creştină extraordinară. (…)

Nu vi se pare paradoxal ca, după atâta suferinţăîndurată, românul să răspundă cu nişte calităţi neîntinate? Le găsiţi în folclor. După o istorie cumplită Eliade o numeşte „teroarea istoriei  folclorul este neîntinat: nimic nevrotic, nimic răsucit, nimic patologic. Totul este curat.

Întotdeauna un act de prigonire dă o reacţie. Aşa s-au născut şi karatele în Okinawa. Le-a luat seniorul insulei armele şi au descoperit forţa.

Nu confundaţi prigonitul poporul român doar cu noţiunea de victimă. Victima este pasivă. Victima este înlănţuită.

„Cei doi tâlhari, de-a stânga şi de-a dreapta, şi Hristos între ei. Şi cel de-a dreapta zice aşa: „Noi am tâlhărit şi pentru asta suntem pedepsiţi. Dar El, care nu a făcut nimic rău şi-i nevinovat, de ce?.Chestia asta nu se poate acoperi de două mii de ani. Suferinţa, bunii mei prieteni, are două calităţi. Ăla din stânga suferea biologic, că-l dureau cuiele. Celălalt nu mai suferea. Ştiţi de ce? Pentru că era îndurerat de celălalt. Şi suferinţa devine durere când purificăşi apără de tentaţii. El nu mai avea suferinţă personală. El era îndurerat de Cel de lângă el. Suferinţa în general te degradează fizic, biologic, este oribilă.

Numai în spaţiul creştin ea este pusă la lucru altfel. Cum zice Hegel: am luat conceptul şi l-am pus la lucru. Hristos a luat suferinţa şi a pus-o la lucru. Şi ea înnobilează. Tâlharul din dreapta s-a înnobilat sufleteşte. Hai să nu folosim cuvântul „s-a mântuit. (…) În clipa în care tu eşti marcat de suferinţa celuilalt, suferinţa nu mai are forţă. Durerea este altă calitate.

„Suferinţa îţi creează frică. Berdiaev zicea: Există sclavi şi stăpâni de sclavi. Fiecare e determinat de celălalt. Şi mai există omul liber. Paradoxal, prigonitul este un om liber. Ştiţi că Hristos a fost condamnat politic. El nu a făcut politică, dar a fost condamnat politic. A fost condamnat politic de Caiafa tocmai datorită faptului că ne-a dat paşaportul spre libertate.

Cea mai mare spaimă a prigonitorului este de libertatea prigonitului. Cea mai mare spaimă a fiarelor de la Aiud şi Gherla era libertatea prigonitului de acolo. Nişte arhitecţi bătrâni, terminaţi, închişi acolo, erau bombe! Şi astăzi, cea mai mare spaimă a instituţiilor internaţionale europene este să nu se afle adevărul. Persoana cea mai fricoasă a fost Caiafa. A fost atât de înfricoşat de fenomenul Hristos… ştiţi că a fost o decepţie fantastică: ei au crezut că vine un strateg, că se schimbă Constituţia, căŞi când colo, El a lucrat în spaţiul sufletesc!

Prigonitorului Caiafa îi era frică. Nu avea încredere în moarte. E primul care a crezut în Înviere!

„Prigonitul are îndrăzneală hristică, are forţă să transfigureze. Toate puşcăriile au fost transformate în mănăstiri!

„Prigonitorii de atunci, care erau de factură să strivească fizic, să-i termine fizic pe prigoniţi, nu se compară cu prigonitorii de azi.Prigonitorii de astăzi declanşează uitarea. S-a folosit cuvântul genocid. Mai nou, se foloseşte un cuvânt foarte interesant: memoricid  să  omoare memoria. Mai interesant este când îţi omoară sufletul. Vă daţi seama de raportul dintre Petre Ţuţea şi anchetatorul Crăciun ăla colonel şi Petre Ţuţea, care era un om liber. Vasile Voiculescu, în anchetă, era un om liber. Lor le era frică de un bătrânel arestat că era dinamită socială. Ce putea să facă Vasile Voiculescu? Să facă organizaţii?

„Ce frumos se desface această dimensiune a prigonitului!Maniu avea dizenterie şi l-au lăsat să moară, pentru că nu a vrut să semneze că Basarabia e pământ rusesc. Şi atunci i-au adus doi deţinuţi să facă curat. Şi deţinuţii ăia au avut un dialog foarte interesant. Unul a zis aşa: Măi, Sergiule, măi… (pe unu-l chema Sergiu era vorba de Sergiu Al. George, una din cele mai mari somităţi, vorbitor de tibetanăşi sanscrită; celălalt, care-i zicea „Măi, Sergiule, măi… era Steinhardt doi deţinuţi) Maniu pe moarte. Discuţie între doi bandiţi ai poporului (aşa erau lucrurile inversate, dar nu le găsiţi în manualele de istorie, că acum copiii trebuie săînveţe altele): „Măi, Sergiule, măi, voi, budiştii, aţi încercat de la Buda, cu diferite tehnici, să văîndepărtaţi, măi, de suferinţă. Noi ne-o asumăm, măi, Sergiule Ne-o asumăm plenar. Şi, dacă ne-o asumăm, ne mai rămâne o singură rugăminte: ca Dumnezeu să mântuiască lumea.

„Hristos, asumându-şi total suferinţa, nu numai din fidelitate faţă de adevăr, ci şi din dragoste faţă de om, nu negociază nimic cu suferinţa. În faţa suferinţei, Hristos nu dă un răspuns raţional şi teologic. El se supune enigmei suferinţei. E străbătut. Asta este ceea ce ne îngenuncheazăşi ne dă o forţă extraordinară: este ucis şi trăieşte!

„Comuniştii au fost agricultori orbi: au însămânţat Iovi şi au răsărit Hrişti. De aia spunea un teolog despre martiri: „Dumnezei înfloriţi… De aceea Caiafa are spaimăşi astăzi, este înnebunit, neliniştit…

Logica prigonitului. Aţi observat că, în clipa în care-ţi asumi suferinţa total dispare frica? Dispărând frica, se naşte omul liber. Logica prigonitului este a lui Vasile cel Mare cu Împăratul Valens. Ăla a supus un imperiu, îi teroriza, şi se întâlneşte cu omuleţul ăsta, care-i spune: Vrei să-mi confişti averea? Am nişte zdrenţe. Vrei să mă trimiţi în exil? Niciun loc nu-i al meu, e al lui Dumnezeu. Ce mai vrei? Să-mi iei viaţa? Pentru mine, moartea este o binefacere. I-a răsturnat totul. A prigonitului este o logică inversă.

Colonelul Crăciun i-a adunat pe ăştia înainte de eliberare, în 1964, şi l-a întrebat pe unul: „Ia ascultă, mă, banditule, ce ai învăţat tu, mă, în 20 de ani de puşcărie, că acum te aşteaptă societatea socialistă multilateral dezvoltată, clasa muncitoare… Ce-ai învăţat, mă? „Domnule colonel (nu i-a zis „tovarăşe!), eu am învăţat să iau bucata de pită a mică”.

Noi  suntem prigoniţi şi astăzi. O observaţie creştină genială a marelui savant, martir şi mucenic Nicolae Paulescu: orice vietate are nevoie de un mediu propice, fără de care moare. Mai puţin grâul. În amforă, după 200-500-1.000 de ani, îi dai apăşi creşte, germinează. Poporul român e popor-grâu. Noi şi acum suntem în amforă.  Nu înseamnă că am  murit. El vorbea acolo de o viaţă latentă. Dacă vă uitaţi în creştinism, el când are manifestări la suprafaţă, de mărturisire, extraordinare, când se retrage în catacombăşi are o viaţă latentă continuă.

Sufletul prigonitului moştenire hristică, în care Hristos nu a răspuns conceptual, ci s-a oferit. S-a oferit absolut. El nu negociază cu suferinţa. Nu a făcut apel la calităţile Sale de Dumnezeu, ci s-a supus tuturor vulnerabilităţilor omeneşti. V-aţi gândit vreodată la condiţia hristică dublu tragică, în contextul în care El s-a supus condiţiei umane?

Azi e o altfel de prigoană, foarte subtilă. Satana captează tinerii, ştie că poate să contamineze. Cum să te opui dacă nu ai atitudinea de om liber, care nu se lasă contaminat? Libertatea nu are nevoie de foarte multe gesturi. Este portretul prigonitului şi portretul unui popor întreg prigonit. Sufletul acestui neam este un suflet de la un cap la altul prigonit. Vasile Băncilă, unul din marii filozofi creştini ai perioadei interbelice, caută să găsească naşterea acestui suflet: „O ţară cu un spaţiu geografic mirific se suprapune unui spaţiu istoric catastrofic.

„Românul îşi asumă suferinţa, nu se suprapune cu ea. În închisori, aveau umorul de celulă. Românii nu-şi băşcăliază suferinţa, ci prin umor se ridică creştin deasupra lucrurilor şi umilesc realitatea în numele adevărului!

„Hristos a coborât în istorie, dar nu s-a suprapus cu istoria. Nu a devenit factor politic

„Baza creştinismului nu este în Dostoievski,în „Crimăşi pedeapsă”. Acolo este o formă patologică: un student a omorât o bătrânăşi s-a pocăit. La români: nici să nu ridici braţul, nici să nu gândeşti creştinismul la noi este firesc, este fără zvârcoliri de conştiinţă.

Ascultă conferinţa integrală aici

Music File Hosting – Embed Audio Files – 10 – Dan Puric – Portretul p…

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns