De ce Guvernul Ponta refuză românilor maramureşeni din Ucraina cetăţenia română? / de Marius Diaconescu

maramure;

Peste 5.000 de români maramureşeni din Ucraina au dobândit cetăţenia română până în urmă cu doi ani, când, odată cu schimbarea pe criterii politice a conducerii Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, aceeaşi lege a cetăţeniei române a căpătat o nouă interpretare şi cererile de cetăţenie română ale altor români din dreapta Tisei sunt respinse.

Noua echipă USL de conducere a Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, formată dintr-o absolventă a Facultăţii de Drept a „prestigioasei” Universităţi „Petre Andrei” şi un fost ofiţer SPP, absolvent al Facultăţii de Drept de la Academie de Poliţie „Al. I. Cuza”, are propria interpretare a legii cetăţeniei române şi nu mai acceptă cererile românilor maramureşeni din Ucraina, pe motiv că acolo a fost ocupaţie militară românească şi acele teritorii nu au aparţinut statului român. Ceea ce a fost legal pentru cei 5000 de români de peste Tisa până recent, dintr-odată nu mai este legal, potrivit capacităţii de cunoaştere şi înţelegere a legii de către aceşti absolvenţi ai unor prestigioase facultăţi de drept.

Cine sunt românii maramureşeni din Ucraina?

Au sau nu dreptul la cetăţenia română aceşti români maramureşeni din Ucraina?

De ce sunt respinse cererile de cetăţenie ale românilor maramureşeni din Ucraina?

Încercăm să răspundem acestor întrebări în speranţa completării cunoştinţelor de istorie a românilor şi de drept ale decidenţilor Autorităţii Naţionale pentru Cetăţenie, care, chiar dacă sunt numiţi politic, nu trebuie să uite că au obligaţia să servească interesele tuturor românilor.

Peste Tisa, în Maramureşul din Ucraina, se mai află azi aproape 40 000 de români, care mai locuiesc în câteva localităţi din raioanele Teceu şi Rahău: Slatina, Apşa de Jos, Apşa de Mijloc, Biserica Albă, Valea Malului, Topcino, Strâmtura, Bouţu Mic, Cărbuneşti, Dobric şi Plăiuţ.

Atât a mai rămas românesc din Maramureşul vechilor voievozi, deoarece, începând cu secolul al XIV-lea, au tot venit ruteni (ucrainieni) din Galiţia, de peste Carpaţi şi s-au aşezat ca iobagi pe domeniile nobililor români. La început în satele de munte, de unde au coborât treptat şi, avantajaţi de aceeaşi religie cu românii, s-au amestecat cu ei, reuşind să îi asimileze pe cei mai mulţi dintre ei.

Peste Tisa s-a aflat cea mai importantă mănăstire românească din secolele XIV-XV, cea din Perii Maramureşului, care a beneficiat din 1391 de un privilegiu acordat de Patriarhia din Constantinopol. Astăzi ucrainienii se străduie să şteargă cu buretele falsificării istoriei tot ceea ce este românesc acolo.

Din Evul Mediu până în 1918 depresiunea Maramureşului, de la Munţii Rodnei până la izvoarele Tisei şi până la cetatea Hust în vest, forma o singură unitate administrativă, comitatul Maramureş, cu centrul la Sighetul Marmaţiei.


La Alba Iulia românii de peste Tisa şi-au trimis delegaţii cu împuternicire să unească şi satele lor româneşti cu România. Stau dovadă credenţionalele (scrisori de împuternicire). Este memorabilă intervenţia românilor maramureşeni faţă de discursul lui Ştefan Ciceo Pop, care aclama: „Trăiască România Mare de la Nistru şi până la Tisa!”. Atunci românii maramureşeni de peste Tisa au spus: „Noi nu am venit la Alba Iulia pentru a pune hotar pe Tisa, ci ca să ne unim cu Ţara şi noi, românii de peste Tisa din Maramureş!”.

Din păcate, Unirea cu Ţara a durat puţin. În ianuarie 1919 Regimentul 14 Roman a curăţat Maramureşul de bandele bolşevice şi autoritatea românească s-a întins până la Hust, adică peste tot Maramureşul istoric. Autorităţile locale, organizate în consilii (sfaturi), s-au subordonat administraţiei româneşti, adică Consiliului Dirigent. Această instituţie autonomă a românilor din Transilvania, Consiliul Dirigent, a fost instituţia recunoscută de statul român ca reprezentant al autorităţii sale în noile teritorii unite.

Guvernele de la Bucureşti nu au avut o politică consecventă faţă de interesele românilor maramureşeni din cauza ignoranţei şi a necunoaşterii realităţilor etnice de către miniştrii români. Din prostie, că nu pot spune altfel, au luat tale quale versul lui Eminescu „De la Nistru pân’ la Tisa” în tratatul cu Antanta din 1916 şi în proiectul Bucureştiului nu intrau încă de atunci românii maramureşeni de peste Tisa. Cât timp un ardelean a fost în fruntea guvernului României Mari, Alexandru Vaida-Voevod, care cunoştea realităţile maramureşene, s-a obţinut din partea Cehoslovaciei promisiunea recunoaşterii Maramureşului în cadrul hotarelor României la Conferinţa de Pace. Însă odată cu venirea la putere a guvernului Averescu, ignoranţa Bucureştiului a omorât din faşă orice speranţă a românilor maramureşeni: s-a ordonat în 1921 retragerea armatei române la sud de Tisa şi astfel românii de peste Tisa au fost lăsaţi în afara României. Până în 1939 au fost în Cehoslovacia, între 1939-1944 în Ungaria şi apoi în Ucraina.

„Domnule prim-ministru, românii de peste Tisa au dreptul la cetăţenia română!”

Domnule prim-ministru Ponta, ca absolvent de drept, ar trebui să ştiţi că funcţionarii puşi de dvs. pe criterii de (in)competenţă politică în fruntea Autorităţii Naţionale a Cetăţeniei încalcă o serie de legi prin nerecunoaşterea administraţiei româneşti exercitate în 1919-1920 de către Consiliul Dirigent. Transilvania nu a fost un teritoriu ocupat de armata română, nu a fost o zonă de ocupaţie militară, ca teritoriile ungureşti ocupate de armata română în campania din 1919 până la Budapesta.

Citeşte restul articolului pe adevarul.ro

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns