Fragmente din România reală /2/ – De ce am lipsit la lansarea cărții GEN90? / Alexandra Nadane

gen90

Odată pe an se serbează ziua de naștere, așa că, pe 27 Mai, cu mic cu mare, membrii GEN90 s-au îmbrăcat în haine de sărbătoare și au mers la Palatul Suțu, unde s-a lansat prima carte GEN90, o selecţie din articolele de pe site.

Emoțiile începuseră cu câteva zile înainte, când ne-am întâlnit și fiecare a vorbit despre ce înseamnă pentru el grupul GEN90. Dar acum toate erau gata pregătite, urma întâlnirea cu întreaga redacție și cu cititorii participanți la lansare.

Mă pregătisem și eu pentru marele moment şi, cu ținută festivă, am pornit spre eveniment. La 16.30 era întâlnirea. Mai era puțin până să ajung, nu se făcuse încă 16.20 și deodată sună telefonul.

Am răspuns grăbită, cu gândul că nu ajung la timp, nerăbdătoare să aflu despre ce e vorba şi să închid. La celălalt capăt al firului era vocea plânsă a unei tinere care mi-a cerut să ne vedem urgent pentru că are nevoie de ajutor. Mi-a mai spus doar locul în care să ne vedem și nimic mai mult. „Coincidență” – eram destul de aproape, așa că am pornit într-acolo.

Peste 15 minute eram într-un parc gol pe o colină înverzită. În fața mea era o tânără, de 1.60 m, plânsă, tristă, vânătă, cu urme de lovituri și răni de cuțit. Prinsese momentul în care el plecase de acasă și fugise. Voia să fugă pentru totdeauna, să nu-l mai vadă niciodată și să scape de tot ceea ce trăise până atunci: violență, abuz, obligația de a se prostitua, toate în numele dragostei atât de mult căutate.

Mi-a spus printre lacrimi că din acel moment nu vrea să se mai întoarcă acasă și că are nevoie de ajutor, după care s-a oprit. Odată cu ea s-a oprit și timpul. M-am oprit și eu. Parcă îl vedeam cum o lovea, parcă îi simțeam loviturile în propria piele și mai adânc de atât, în adâncul sufletului, iar suferința ei împreună cu suferința altor mii de femei se strânsese toată acolo, în mine.

Într-o clipă, mi-a trecut prin fața ochilor viața mea, lumea, oamenii și întâmplările. Mă uitam la copacii din jur, mă uitam la ea, mă uitam la mine și mă întrebam ce ar trebui să fac cu toată această suferință. Mă gândeam de ce sunt doar eu cu ea acolo, unde e toată lumea, unde sunt toți oamenii, unde sunt cuvintele, unde sunt gândurile… Toate erau undeva departe. Eram eu și suferința. Și cum omul în momentele lui grave e de obicei singur, în cele văzute, își îndreaptă sufletul către Cineva care e mai presus de el. Abia atunci se întâmplă minunea, abia atunci omul se desprinde de pământesc. Brusc, mi-am adus aminte că Hristos și-a asumat toată suferința lumii cu mult înainte ca eu să trăiesc acest moment. Atunci am înțeles că suferința nu poate fi trăită decât cu El și cu dragostea care se hrănește din dragostea cu care El a răspuns atunci și răspunde mereu la suferința lumii. E greu de explicat și poate greu de înțeles, dar acesta este drumul spre Înviere, drumul de la întuneric la Lumină.

Toate acestea au durat câteva clipe. Când am revenit, fata mă privea cu ochii mari și aștepta să spun ceva. Am început să mă gândesc la cele concrete, să-i sun pe câţiva cunoscuţi și să caut soluții.

Până la urmă, am ajuns la ideea că cea mai bună variantă este Centrul Social de la Valea Plopului, acolo unde Părintele Nicolae Tănase are în grijă, alături de câteva sute de copii, și femei victime ale violenței în familie sau de la cei cu care trăiesc.

Am hotărât ca seara să fie cazată la o prietenă și a doua zi să plecăm către Valea Plopului. Situația nu era deloc ușoară, deoarece concubinul-proxenet n-a fost încântat de plecarea ei, a început să o urmărească, să o amenințe, a aflat și numărul meu de telefon şi al câtorva apropiaţi care o cunoşteau, ne-a amenințat și pe noi, în speranța că vom ceda iar ea se va întoarce.

A fost necesar să ne gândim la trasee ferite, la un transport sigur, astfel încât să nu ne întâlnim cu cine nu trebuie, mai ales că nu știai la ce să te aștepți de la un astfel de om. Omul fără Dumnezeu e în stare de orice.

Dimineața, tânăra s-a trezit și a plecat fără să spună mare lucru. A zis doar că îl iubește și că vrea să se întoarcă la el. Am apucat să-i spun doar ce o așteaptă, mai mult nu. Evident, pentru starea în care era acum, n-am putut să o opresc. Şi iar concretul nu mai are resurse de sens, iar parcă totul a dispărut. E teribil să-l vezi pe om la granița dintre viață și moarte, să știe că poate alege viața și totuși să se prăbușească de bună voie în adânc.

N-am regretat nicio clipă efortul şi riscurile, dar timp de câteva zile și nopți m-am chinuit să înțeleg cum să mă raportez la situație. Mă gândeam cu durere la ce i se întâmplă, la faptul că s-ar putea face multe ca să fie salvată, dar că orice lucru era imposibil dacă ea nu voia să se lupte pentru ea. Raţional, se putea spune că s-a făcut ce era de făcut și asta este, dar sufletului meu îi era greu să accepte.

Am ajuns, totuși, la Părintele Tănase și i-am povestit totul. După ce m-a ascultat cu răbdare, a început să-mi explice cu blândețe: „Uite, tu ai o familie care te-a crescut și ți-a fost alături. Acum ai un prieten, îl iubești, vă faceți planuri de viitor, faci o facultate, ai prieteni, colegi și o viață înainte. Tu te gândești acum că ea suferă, că el o bate, că el are o soţie și doi copii acasă, că el nu o iubește, dar ea nu vede nimic din toate acestea. Singurul lucru care contează pentru ea este un dram de afecțiune pe care nu i-l dă nimeni, pe care îl caută cu disperare la el și pentru care sacrifică totul.”

Mi-a mai spus că sunt mii de cazuri în situația ei, că foarte multe sunt urgenţe și că unele dintre acestea refuză ajutorul și atunci când consumi efortul, timpul, energia și riscurile pe un singur caz care nu primește, le nedreptățești pe celelalte care așteaptă o șansă să scape. Însă, trebuie făcut în așa fel încât atunci când persoana respectivă se hotărăște să-și schimbe viața, să fii acolo și să-i întinzi mâna.

Mi-am dat seama că unei femei în situația asta îi este greu să iasă din acest cerc vicios. Apare teama până la o groază care paralizează puterile minţii şi ale sufletului, dependența excesivă de partener, speranța absolut neîntemeiată că într-o zi se va schimba, mai ales când văd scurtele episoade de „bunătate” ale celuilalt. Foarte multe dintre ele suferă atât de mult, încât își schimbă perspectiva asupra propriei persoane și nu mai au încredere că pot scăpa de acolo, nu au curajul să meargă pe un alt drum și se învinovățesc de tot ce se întâmplă.

Cu toate că am înțeles, mi-a fost greu să accept. E ca și cum cineva ar merge pe o stradă, în fața lui s-ar întâmpla un accident grav, o persoană trebuie să fie salvată în maxim două minute, persoana care este acolo ar ști să acorde primul ajutor, ar avea echipamentul necesar, dar când se apropie de victimă aceasta îl oprește și îi spune că nu dorește să fie ajutată. E un moment cumplit. Știi că ai două minute să salvezi omul de lângă tine, dar îți dai seama nu o poți face fără acceptul lui.

Totuși și aici există un sens al vieţii. Dumnezeu îi iubește pe oameni în suferințele prin care trec mult mai mult decât sunt eu capabilă să-i iubesc. El poate interveni, poate schimba situația în orice moment și poate face mult mai multe lucruri decât aș putea eu să fac. De pildă, Hristos i-ar putea face, într-o clipă, pe toți oamenii conștienți de existența Lui, de dumnezeirea Lui, dar nu face nimic din toate acestea. De ce? Pentru că are atâta iubire, slavă și smerenie deodată, încât le respectă libertatea și îl lasă să aleagă. Dumnezeu vrea ca toți oamenii să devină sfinți, să ajungă la iubirea tuturor, dar niciodată n-a forțat pe nimeni să facă aceasta. Cu toate că El știe consecințele alegerilor pe care le face omul, îl lasă să aleagă pe ce cale să meargă, dar îl așteaptă 10-20-40 de ani, o viață întreagă de fapt, și e gata în orice moment să îl primească drept fiu deplin, oricât de risipitor a fost. E suficient ca omul să facă un pas și Dumnezeu face zece, ieșind în întâmpinarea lui.

Soluții se pot găsi pentru fiecare caz, dar două lucruri sunt necesare: dragostea și starea de prezență, care vine din ascultarea conștiinței. În cele mai multe situații conștiința te îndeamnă să iei atitudine și să faci ce îți stă în putință pentru a-l sprijini pe cel aflat în suferință.

Am mai discutat cu un preot cele întâmplate, adăugând că, după întoarcerea la acel bărbat, cunoştinţa mea a trimis un mesaj tuturor celor care încercasem să o sprijinim în care ne-a scris că este bine, să nu o mai căutăm niciodată şi că din cauza noastră a fugit de „acasă”. Evident, era un mesaj dictat. Părintele a spus că, în faţa unor astfel de tragedii, acţiunea, pe cât e posibil, şi încredinţarea în voia lui Dumnezeu, cu smerenia că nu suntem mai vrednici pentru a fi sprijin nu doar cu fapta, ci cu tăria duhului, ne feresc de deznădejde, împietrire şi cinism. Şi astfel, putem rămâne capabili de a răspunde atunci când cel în nevoie se apropie iar.

Articol publicat în Revista Gen90

Foto: Societate și cultură

Print Friendly, PDF & Email

No comments yet.

Lasă un răspuns