Hai să-ți spun o poveste frumoasă!

family

de Alexandra Nadane

Ca și săptămâna trecută, toată această săptămână am fost implicată în organizarea evenimentului Marșul pentru viață 2014 – Adopția, o alegere nobilă. Așa că, deși de două zile mă gândesc cu teamă că o să vină un moment în care va trebui să vorbesc cu cea care îmi este redactor, degeaba încerc să caut acum un subiect de articol. Mi-am luat inima în dinți și am stricat o întrebare în redacție: vreți o poveste frumoasă, dar care nu este scrisă de mine și a fost publicată în revista asociației Studenți pentru viață? Probabil pentru că este foarte frumoasă, nu doar frumoasă, ei au vrut, iar dumneavoastră o citiți. Mai spun despre ea doar atât: este întru totul adevărată. Cea care a scris-o nu a dorit să își treacă numele. Asta ne spune că a simțit nu o dată că, aflând că este adoptată, nu a avut parte de o reacție precum cea a mamei sale atunci când a văzut-o prima dată.

Mama nu putea face copii din cauza unui virus. A rămas însărcinată o dată și a pierdut sarcina la 4 luni. După tratamente nesfârșite și nereușite, a decis, împreună cu tata – Dumnezeu să-l odihnească! – să adopte. Au început căutările, conexiunile, relațiile… În final, niște prieteni apropiați le-au dat o persoană de contact – o asistentă – la Maternitatea Bucur.

În dimineața zilei de 25 martie 1986, mama a ajuns la spital, iar prima persoană pe care a întâlnit-o a fost chiar acea asistentă. Apoi m-a cunoscut pe mine, o fetiță „mică și lungă“ (la numai două zile, aveam vreo două 2 kilograme și peste 40 de centimetri). Eram „cel mai frumos bebeluș“ pe care mama îl văzuse vreodată, cu tenul de un roz frumos și cu ochi albaștri. Plângeam, iar când mama m-a luat în brațe pentru prima dată, o legătură divină s-a creat între noi: eu m-am liniștit, iar ea s-a îndrăgostit de mine.

Mama mea naturală avea doar 15 ani când m-a născut. Tatăl meu natural, având treizeci şi ceva de ani. Poveste clasică: ea a crescut sub ochii lui, el s-a îndrăgostit, ea a rămas însărcinată. El nu a știut, pentru că plecase din țară.

Mama a întrerupt studiile. Bunica mea naturală și-ar fi dorit să mă păstreze, să mă îngrijească și să mă educe ca pe propria fiică. Însă, ei erau cinci într-o casă cu două camere: bunicii mei naturali, mama mea naturală, unchiul meu și încă o mătușă. Unchiul meu era olimpic la mai multe materii și cu bacalaureatul la ușă, iar din cauza plânsetelor bebelușului nu putea învăța. A spus că dacă va mai fi încă un bebeluș în casă, pleacă. Și astfel, s-a luat decizia să mă dea spre adopție.

Citeşte restul articolului pe GEN90

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns