În fond, avem o problemă de rezolvat / de Radu Baltasiu

Rațiunea a înfrânt psihicul și sufletul omului european?
Fațadă a Politehnicii din Viena****
Preluare de pe radubaltasiu.blogspot.ro
Occidentul  este o soluție, ca tip de raționalitate, la problema bunăstării materiale ca plăcere (pot fi și alte bunăstări, unde căutarea plăcerii are un rol minor), doar pentru cei care au inițiativa în istorie. Aceasta pentru că genul acesta de raționalitate presupune  și acum, redistribuirea resurselor, neputând fi structural, la scară globală, în armonie cu comunitatea, natura etc. Supraexploatarea e starea sa naturală. Cu cât ești mai departe de centru, într-o lume dominată de Occident, cu atât exploatarea crește. Aceasta a fost principala explicație a lichidării ecosistemelor cultural-umane și naturale, prin fenomenul științific denumit „colonialism”. Și tot aceasta poate fi una dintre explicațiile emigrației masive spre Vest a populațiilor salahorizate din Est. „Dezvoltarea sustenabilă” la scara planetei este un non-sens, atât timp cât vectorul este raționalitatea instrumentală care a ajuns acum în situația de a consum tot ce e sursă a comunitarului: credința, natura, omul total, maternitatea, clasa de mijloc, țărănimea, poporul, națiunea, familia. Acum ne aflăm în faza în care raționalitatea occidentală își consumă propria bază: consumatorul-clasă-de-mijloc și națiunea. Pericolul pare a fi conștientizat de Congresul SUA atunci când a redactat Raportul pe marginea distribuției veniturilor în SUA în ultimii 30 de ani*. La aceasta adăugăm anexarea societății sărăcite la tot mai colosalul fenomen al societății supravegheate**. Cele două cadre care au făcut posibil capitalismul modern și garantul proprietății – democrația și națiunea, sunt consumate prin pierderea eticii capitaliste la nivelul vectorului cel mai activ al capitalului – capitalul financiar, respectiv prin înstrăinarea definitivă a elitei financiare de capitalul productiv, a elitei intelectuale care nu pricepe fenomenul – rămânând blocată în limbajul de lemn al „economiei de piață” când nu e revoluționară de-a dreptul (anarhistă, deci tot antipopulară). Pe scurt, elitele s-au înstrăinat prin structurarea rețelistică a puterii, nu democratică. Substratul tehnologic care face posibilă separarea capitalului  și a politicului de responsabilitate (de popoare) este informatica.  Ideală pentru birocrație, aceasta a devenit instrumentul favorit de guvernare al elitei lipsită de idei. Procesul e cunoscut sub denumirea de fenomenul liderilor fără față, căruia i-au căzut victime nu doar instituțiile de stat (conduse de neica-nimeni) dar și de buldogi și găinușe fără personalitate, dar cu un instinct al puterii ieșit din comun.  Spațiul social s-a abstractizat acum la maximum pe matricea bazei de date. Banii – care oricum sunt marea provocare anticomunitară și depersonalizantă***a omului, s-au „organizat” într-o uriașă baza de date financiară, grație birocratizării colosale a corporațiilor, organizațiilor de orice natură, statelor. Numai că principalul input în această bază de date post-postmodernă nu sunt atât banii când individualitățile. Pentru că societatea supravegheată înseamnă dislocarea intimității, fiecare tranzacție însemnând renunțarea la spațiul personal. Care, culmea, devine „bun de consum” prin miriadele de aplicații electronice, gest de consum, unde fiecare clic înseamnă date despre tine. Nu doar societatea supravegheată consumă spațiul intim individual. Insul renunță la el de bună voie. Este prostit. Personalitatea a fost înlocuită cu prostrația grăbită. Asta e democrație?

 

Există regiuni periferice în raport cu această logică: China și Estul Europei. China practică imitația la o scară nemaiîntâlnită, producând succesiv, și consumând: țărănime, clasă de mijloc, societate supravegheată.

Estul Europei practică politici personalizate dar minore în raport cu marile imperative. Locul este mai umanizat, dar nu departe de haznaua din curte. Miliardarii de carton, certurile de țață între instituțiile cele mai înalte în stat, școala lipsită de scop, nivelul consumului cultural al masei, etc. stau mărturie în acest sens.

 

Să ne înțelegem. Aceasta nu este o critică marxistă, de stânga a Occidentului. Realizările gândirii rațional-instrumentale sunt de-a dreptul năucitoare, și ar fi ridicol să le înșirăm aici. Culmea raționalității rațional-instrumentale este capitalismul. Numai că acesta a tras lumea înainte atâta vreme cât a fost democratic și a avut aspirații (o etică). Capitalismul rațional a sculptat materia până în cele mai mici detalii. Și o face în continuare prin brațul său „științific”, cel tehnic fiind excesiv de privilegiat (cel al științelor umaniste fiind un simplu tentacul de meduză de ape temperate). De ce nu e o critică de stânga? Pentru că stânga nu e capabilă decât de redistribuirea veniturilor. Comunismul nici atât, zice Steinhardt: „în regimul comunist binele poate fi realizat numai întâmplător, pe căi ocolite şi nelegale,- adică neconforme cu principiile, prin urmare neprincipiale (concluzie: între ideea de Bine şi comunism există o discrepanţă deprincipiu) …” (Jurnalul Fericirii, Dacia, 1994, p.171)

 

Oda bucuriei a lui Beethoven, unul dintre cele mai frumoase cântece la care a avut vreodată acces omul, reprezintă speranța renașterii lumii prin credință, a națiunilor, prin victoria rațiunii și deci, eliberarea popoarelor și a personalității omenești.

 

Ce e de făcut? Societatea își va reveni când lumea va reîncepe să comunice sufletește. Comunicarea sufletească trebuie scoasă dintre combustibilii principali ai  actualei „creșteri” economice etc.

*Congressional Budget Office,  Trends in the Distribution of Household Income Between 1979 and 2007, 2011
** Firstlook.org, 5 aug. 2014, Barack Obama’s Secret Terrorist-Tracking System, by the Numbers, https://firstlook.org/theintercept/article/2014/08/05/watch-commander/
***Georg Simmel, The Philosophy of Money. Third enlarged edition. Edited by David Frisby, Routledge, London and New York, 2004 [1907], p.394:

“Money thoroughly destroys that self-respect that characterizes the distinguished person and becomes embedded in certain objects and their appreciation; it forces an extraneous standard upon things, a standard that is quite alien to distinction. By arranging things in a series only quantitative differences are valid, it deprives them, on the one hand, of their difference and distance of one from another and on the other of the right to reject any relationship or any qualification by comparison with others – these are precisely the two factors whose combination determines the peculiar ideal of distinction. … In contrast with this concept of distinction, the effect of money becomes evident among the whole range of purchasable goods, an effect that prostitution, monetary marriage and bribery have illustrated in a personally accentuated form.”

****Rațiunea ia forma conștiinței succesiunii timpului, a istoriei. Fapta este neapărat una în raport cu timpul de acum, iar timpul de acum este mereu judecat (de unde și personalitatea psihanalitică, psihozele) în raport cu timpul imediat următor. Mircea Eliade, Cosmos and History. The Myth of the Eternal Return, Harper, New York, 1959, pp.154-155: „IN HIS rejection of concepts of periodicity and hence, in the last analysis, of the archaic concepts of archetypes and repetition, we are, we believe, justified in seeing modern man’s resistance to nature, the will of „historical man” to affirm his autonomy. As Hegel remarked, with noble selfassurance, nothing new ever occurs in nature. And the crucial difference between the man of the archaic  civilizations and modern, historical man lies in the increasing value the latter gives to historical events, that is, to the ”novelties” that, for traditional man, represented either meaningless conjunctures or infractions of norms (hence „faults,” „sins,” and so on) and that, as such, required to be expelled (abolished) periodically. … and decrees that, although supposed to have been manifested in illo tempore, were nevertheless manifested, that is, came to birth in time, „took place/’ like any other historical event. Primitive myths often mention the birth, activity, and disappearance of a god or a hero whose „civilizing” gestures are thenceforth repeated ad infinitum. This comes down to saying that archaic man also knows a history, although it is a primordial history, placed in a mythical time. Archaic man’s rejection of history, his refusal to situate himself in a concrete, historical time, would, then, be the symptom of  a precocious weariness, a fear of movement and spontaneity; in short, placed between accepting the historical condition and its risks on the one hand, and his reidentification with the modes of nature on the other, he would choose such a reidentification. …

[Omul istoric] can reproach archaic man, imprisoned within the mythical horizon of archetypes and repetition, with his creative impotence, or, what amounts to the same thing, his inability to accept the risks entailed by every creative act. For the modern man can be creative only insofar as he is historical; in other words, all creation is forbidden him except that which has its source in his own freedom; and, consequently, everything is denied him except the freedom to make history by making himself.”

Print Friendly, PDF & Email
No comments yet.

Lasă un răspuns