„În iconografie, canonul nu îngrădeşte, ci ţine măsura” – Interviu cu maestrul Grigore Popescu

 GPopescu

de Ştefana Totorcea

La atelierul de icoane de la Palatul Cotroceni, am stat de vorbă cu maestrul Grigore Popescu, pictor restaurator de monumente istorice, specializat în pictură murală şi iconografie, membru în Comisia de pictură a Patriarhiei Române. După facultate, a părăsit învăţământul, dedicându-se ansamblurilor monumentale, fără însă a renunţa şi la pictura de şevalet. Numele său e legat de numeroase restaurări şi picturi murale la mănăstirile din ţară şi din afară, inclusiv în Sfântul Munte: Tismana, Lainici, Alba Iulia, Râmeţi, Prodromu, Dochiaru, Curtea de Argeş, Nuernberg.

Rep: Cum aţi ajuns la această vocaţie?

Grigore Popescu: Se lucrează. Deasupra noastră este Cineva Care îţi coordonează bucuria vieţii de a face ceva util pentru oameni, pentru creştini şi Dumnezeu. Noi astfel de ne exprimăm credinţa, cinstind pe cei mari, care au făcut istorie, dar ne exprimăm şi pe înţelesul tuturor.

Rep: La ce aţi lucrat de curând?

Grigore Popescu: Aici, la Cotroceni, am lucrat la Sfinţii Brâncoveni, reprezentându-i sub forma unei coroane a spiritului românesc, din timpul care a schimbat cultura românească. Apariţia stilului brâncovenesc a însemnat mult în plan artistic, politic şi chiar spiritual.

Rep: Aţi spus la masa rotundă că decapitarea Brâncovenilor a schimbat într-un fel faţa României şi poate chiar a Europei. La ce vă refereaţi?

Grigore Popescu: Arta întotdeauna precede lumea. Aşa a fost şi cu marii artişti care au prevestit Renaşterea sau Impresionismul. Arata brâncovenească nu a apărut într-o săptămână. Şi azi avem elemente brâncoveneşti în arhitectura modernă. Înseamnă că acest stil rezistă frumos de sute de ani, fiindcă avem armonie, aveam culoare, avem echilibru, avem imagini picturale nu numai religioase, ci şi laice… Avem tot ce se poate găsi frumos împrejurul nostru.

Rep: Credeţi că, dacă destinul lor nu ar fi fost întrerupt atât de brutal, România ar fi fost alta?

Grigore Popescu: Influenţa lor a fost covârşitoare. Ceea ce s-a întâmplat a fost strategic: să blocheze independenţa nu numai spirituală, ci şi economică şi politică. Neînţelegerile i-au dus la pierzanie, un fapt pe care Europa ar trebui să-l ia în consideraţie.

Rep: Cât de liber poate fi iconarul faţă de canon?

Grigore Popescu: Canonul nu e o îngrădire, ci o corectare a rătăcirilor. Ele vin din necunoaştere, din superficialitate, şi din obrăznicia de a depăşi nişte lucruri, socotind că poţi fi mai original. Acestea sunt trecătoare. Canonul nu face decât să ţină măsura. Ca frumosul, echilibrul, tema, respectarea frumosului bine aşezat de secole să continue sub o formă liniştită, nu tulburătoare.

Rep: Puteţi sintetiza ceea ce s-a vorbit aici despre relaţia dintre tradiţie şi noutate în iconografie?

Grigore Popescu: Noi avem posibilitatea astăzi, ca urmare a mişcării în spaţiu, să cunoaştem lumea, muzeele, gândirea, unor societăţi din istorie. Nu putem fi reci, să ne închidem într-o chilie ca să pictăm fără a cunoaşte valorile universale ale creştinismului şi ale lumii. Prin respectarea canonului, fiecare perioadă istorică vine cu propria contribuţie, ca să ţină proaspătă gândirea, ca să fim trăitori activi în vremurile noastre, cu buna-cuviinţă pe care suntem obligaţi să o avem.

Rep: Aici, în expoziţie, am văzut lucruri îndrăzneţe. Am văzut fundal verde, am văzut culori pastelate.

Grigore Popescu: Impresionismul a marcat bine şi în domeniul acesta, deşi unii pictori se consideră cei mai canonici. Vrând-nevrând, chiar şi în icoanele pictorilor care se vor cei mai canonici, se constată prezenţa unei vibraţii de culoare împrumutate. Cei vechi nu o aveau. Aceştia aveau icoana mult mai ternă (cromatic). Dar cei de azi consideră utilă prezenţa unei vibraţii de culoare, mai mângâietoare pentru omul modern. Aceasta este însăşi ceea ce are icoana de azi nou în ea. Dar, ca tematică şi ca trimitere la Dumnezeu, îşi regăseşte subiectul şi tratarea trebuie acceptată. Dar asta nu înseamnă că trebuie să consideri că, odată ieşit din canon, ai o victorie. Dimpotrivă, s-ar putea să gândeşti foarte mult pe lucrul acesta şi să ştii să alegi drumul.

Rep: În ce fel pictura icoanei este un demers spiritual?

Grigore Popescu: Icoana este un mesaj, pentru că în faţa ei ai o trimitere la sfinţii care pot fi folosiţi ca model de viaţă dumnezeiască, adică corectă, plăcută, liniştită, gânditoare, pozitivă. În felul acesta, spiritualitatea icoanei se îmbogăţeşte permanent prin persoana care o priveşte şi intră în relaţie cu sfântul pe care îl reprezintă imaginea.

Rep: Iconarul nu are şi el o aventură spirituală? Cu ce dificultăţi tehnice, duhovniceşti, de abordare se confruntă acesta?

Grigore Popescu: O icoană se face în timp. Se fac schiţe, desene, propuneri, ai îndoieli… nu e o execuţie mecanică. E atât de frumos să faci o icoană! După ce ai făcut studiile din toate cărţile sfinte, trebuie să le sintetizezi. Apoi, când te întâlneşti cu materia, trebuie să foloseşti culorile şi materialele în aşa fel încât spiritul icoanei să se contureze cu sufletul tău şi cu credinţa care trebuie să existe.

Rep: Cât timp lucraţi la o icoană?

Grigore Popescu: Foarte mult ia pregătirea pentru o icoană. Lucrul efectiv se reduce, în funcţie de liniştea pe care o ai şi cât îi dedici. Cel mai mult timp e cel de concepere: zile, săptămâni, luni.

Rep: Cum citim o icoană? Există un limbaj al icoanei?

Grigore Popescu: O icoană te cheamă prima dată prin chipul pe care îl are. Acestuia trebuie să îi acorzi maxima atenţie: chip, privire, spaţiu, culoare. Prin toate intri în conversaţie cu sfântul, până când ştii că această icoana îţi aduce mulţumire şi te apără.

Rep: Încotro merg iconarii de azi? Care e concluzia acestui atelier?

Grigore Popescu: Aceştia promit foarte mult. Felul în care şi-au pregătit temele arată că există o căutare care nu poate duce decât la rezultatul pozitiv.

 

 

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns