Interviu cu Dan Hăulică – Arta, un mod de a ne depăşi pe noi înșine ca indivizi

DH

Gândurile de mai jos, despre rosturile artei, trimit la relaţia dintre adâncul omului, vocaţia lui, şi chemarea la frumosul unei vieţuiri pentru veşnicie. Sunt un îndemn, din perspectiva vocaţiei artei, de a fi şi a lucra, în artă şi în viaţă, mereu atenţi şi fermi pe drumul împlinirii chemării fiecăruia. O chemare către profunzime care ne aminteşte de trimiterea apostolilor pescari de către Mântuitorului Iisus Hristos să arunce mrejele „mai la adânc”.

Domnia Voastră, acordaţi relevanţă împărţirii spaţiilor culturale în culturi majore şi culturi minore?

Dacă ne uităm îndărăt, vedem că vîrfurile de neîntrecut ale culturii lumii nu proclamă un raport predestinat cu extensia materială şi cu factorul cantitativ. Atena era o porţiune neînsemnată a lumii mediteraneene, chiar în momentul ei cel mai ambiţios, cînd conducea confederaţia egeeană; şi, totuşi, realiza o culme de eficienţă culturală, de acuitate problematică. Aproape ai sentimentul, cînd străbaţi textele antichităţii, că totul a fost spus, că toate problemele au fost deja gîndite o dată, acolo. Ideea aceasta, că o anume relevanţă se atinge doar la scara unor imperii, este o idee care nu rezistă unui examen riguros. Olanda, în clipa cînd intră în circuitul major al lumii, are o pictură de o imensă importanţă, şi totuşi totalizează un spaţiu ingrat faţă de alte ţări ale tradiţiei europene, Imperiul Germanic sau chiar Franţa.
De fapt, această lecţie a vieţii şi a istoriei e de natură să ne inspire nu simpla modestie, ci, mai degrabă, o încredere tonică în ceea ce putem şi trebuie să facem. România are locul ei pe hartă, o proporţie moderată în raport cu coloşii lumii contemporane; din punct de vedere economic şi politic ponderea noastră nu poate fi niciodată enormă, dar ponderea creaţiei culturale poate fi pregnantă, şi forţa talentului, prin Brâncuşi bunăoară, s-a vădit aptă să ne aşeze în miezul ireductibil al artei.

Soarta a vrut-o, cînd, benefic, ni l-a dăruit pe Constantin Brâncuşi, care închipuie începutul absolut al sculpturii moderne. Ceea ce a însemnat Cézanne pentru pictură, în calitate de revoluţie esenţială, a fost săvîrşit de Brâncuşi, şi nu la capătul unor succesive încercări, dureroase, deseori crispate, cum s-a întîmplat pentru pictură – unde un întreg proces de curăţire a retinei, de esenţializare a mijloacelor artistice, care începe de la mijlocul secolului XIX, de la impresionism, a mobilizat eforturi perseverente: precum torţa salubră transmisă de la o generaţie la alta, de la un artist curajos la altul, pînă se ajunge la decantările supreme. Ne raportăm la Cézanne ca răscruce fertilă, dar după aceea drumul se continuă cu Picasso și Braque, cu Matisse, Klee ori Kandinsky. Pe cînd Brâncuşi operează, el singur, o întoarcere atît de radicală, prin metode, atitudine, o asemenea nouă impostare a sculpturii ca artă esenţială, încît, iată, o ţară socotită, cu un fel de dispreţ îngăduitor, „eminamente agrară”, se vede astfel proiectată în problematica cea mai acută a secolului XX. Pentru că absolutul spre care tinde Brâncuşi comportă, în acelaşi timp, şi o întrecere netemătoare cu tehnologiile cele mai tranşante, cele mai înaintate.

Brâncuşi tindea la un fel de sîmbure absolut de lumină prin verticalitatea formelor de păsări care aspiră spre înalt. Asuma o asemenea sfidare, suscitînd miezuri de experienţă din străfunduri milenare. Lucra lemnul cu o vitează francheţe, fără precedent în aria europeană, îşi impunea o acurateţe ad hoc, o execuţie care să sfideze timpul, într-o rivalitate loială cu destinul marilor relicte provenind din epoci auguste. Ţinea îndelung lucrările în atelier, pentru el ideal era să le păstreze cîte 15 ani, în care să revină mereu, să le şlefuiască după o noimă tainică depăşind accidentele existenţei umane. Ceea ce obţine natura, – vîntul, viscolul, ploile și toate intemperiile acţionînd asupra pietrei, dîndu-i o calitate de neînlocuit, Brâncuşi găsea că trebuie să intre în îndatoririle artistului. El trebuie să-şi depăşească răbdător condiţia subiectivă şi să intre în această sublimă impersonalitate a naturii, care se poate lua la întrecere, victorios, cu tehnologia contemporană.
A existat un divorţ în secolul XX între posibilitatea de recepţie a publicului şi inventivitatea nesecată a artistului: „Poporul încă nu e cu noi” – sună trist o vorbă a lui Paul Klee. Lucrul dă de gîndit, pentru că poporul este cu arta, dintotdeauna. În folclor se produce o decantare a formelor care le sporeşte mereu statutul estetic. Obiectele de uz, prin trecere succesivă la generaţii, ajung nu numai la o funcţionalitate evidentă, dar şi la rezultate de mare pregnanţă artistică. Problema era să se regăsească în arta zilelor noastre capacitatea de a investi subiectivitatea creativă şi, în acelaşi timp, de a emula cu atare serii deschise, ale creaţiei colective. Brâncuşi este singurul care a avut curajul unei asemenea întreprinderi, – mi se pare exemplar şi din punct de vedere etic, nu doar estetic –, curajul pe care mi-a plăcut să-l numesc, chiar în titlul unei cărţi despre el, Anonimatul geniului.

A trăi autentic problemele artei, într-un prezent al dificultăţii lucid asumate, nu ignorate, poate conduce la izbînzi peremptorii, ce nu se împiedică în dichotomii precare – cultură majoră şi minoră. Dumnezeu a pus harul creaţiei în fiecare dintre noi, în fiecare din naţiunile şi seminţiile lumii, dar totul este să ştim să nu dispreţuim această bogăţie, de care cîteodată nici nu suntem demni. Eu cred într-o datorie a noastră faţă de prezentul creaţiei, cred că artistul trebuie să gîndească în raport nu cu un viitor indefinit, ci în raport cu aşteptări imperioase ale prezentului. El se adresează unor contemporani pe care trebuie să-i conducă nu spre sine, dar spre un ideal de exigentă comuniune. Artistul este un purtător de ideal, un redemptor.

Vedeţi arta ca o relaţie cu Dumnezeu?

Arta este un mod de a ne depăşi pe noi înşine ca indivizi şi a tinde spre rosturi care-l depăşesc pe ins; în acest sens ea ne apropie în mod obligatoriu de Dumnezeu. Nu contează intensitatea fervorii religioase a creatorului, dar contează această absoluitate a aspiraţiei, prin care el devine un exemplu pentru semenii săi şi purtătorul unei chemări către rigoare, umană şi etică în primul rînd. Există o sfinţenie inerentă a artei, atunci cînd ea este autentică, dincolo de programe limitative. Există un fond de gravitate care îi aşează pe creatorii de artă într-un raport prielnic cu Dumnezeirea, ei dau seama către Domnul prin ceea ce fac. Artistul, la şevalet, la masa de scris, nu e niciodată absolut singur. Ca într-o cunoscută pictură a lui Caravaggio, îngerul stă parcă pe umărul său şi nu îi dictează, simplu, ci îi veghiază protector înaintarea.

Iar iraţionalitatea pe care artistul o manifestă uneori nu este fugă de realitate, mai degrabă răspunde unei nevoi de a lărgi exaltant puterea de cuprindere, proprie artei. Ea pare uneori că este lipsită de sens, dar este întotdeauna în stare să rupă limite. Arta este un factor de fericire în sensul de creştere a libertăţii interioare. Ea ascultă de Dumnezeu şi de sămînţa de lumină care este pusă în noi, dincolo de preceptele şi de interdicţiile pe care se căznesc să le elaboreze anumite persoane care se ocupă de artă.

Aceste înţelegeri se regăsesc într-un ideal din copilărie, din tinereţe?

La o anume vîrstă întoarcerea spre începuturi e întotdeauna idilică, pare o întoarcere spre un fel de Paradis pierdut. Eu am avut parte şi de multe asprimi biografice în copilărie. Aveam însă întotdeauna o tensiune a aspiraţiei spre artă, nici nu ştiu cum s-a format, însă ştiu că ultima economie pe care o realizam servea ca să mai cumpăr o carte de artă. Cred că acesta a fost idealul, pentru că această experienţă intens artistică nu era de tipul euforiei, aparţinea unui tip de curiozitate intelectuală mai degrabă, ceva care punea stăpînire pe tine, dar în registre multiple – nu se cantona exclusiv într-o bucurie a imaginilor frumoase. Sigur că era şi o plăcere a descoperirii concrete a artei, dar nu era numai atît, şi asta s-a menţinut.

Am avut întotdeauna ideea că instituirea unei personalităţi, ca element expresiv pentru societate, trebuie să treacă nu numai prin înzestrarea propriu-zisă, dar şi printr-un anume curaj. „Cultură şi curaj” era o deviză pe care am şi pus-o într-un text al meu, şi mă inspira un relief antic al Greciei în care zeiţa înţelepciunii, Athena, se sprijină în lance. Deci înţelepciunea are curajul să lupte pentru ceea ce vrea să impună, să lupte spre triumf. Cred că asta m-a determinat pe dinăuntru, în adînc; nu conştientizam întotdeauna, dar cred că asta era. Oricum, am văzut în artă mai mult decît o satisfacţie de ordinul imediat, am văzut un fel de raţiune de viaţă.

Ce persoane v-au influenţat formarea?

Am învăţat enorm de la artişti, în atelierele lor, şi am avut norocul să pătrund în intimitatea unor artişti. La noi, în România, am avut şansa să-i cunosc pe creatori ca Henri H. Catargi, care era un mare senior al vieţii contemporane, nu numai al creaţiei, pe Gheorghe D. Anghel, deasemeni un artist de o fervoare extraordinară. Am avut ocazia să scriu despre el, i-am sărbătorit recent una din marile sale victorii – portretul lui Pallady de la Muzeul din Craiova. Am scris despre al său Eminescu, am inaugurat statua Cărturarului, în Bucureşti, avîndu-l ca model pe un martir, Monseniorul Ghyka. Sculptorul îşi dădea seama de talentul său, dar se considera pe sine, cu o luciditate severă, depăşind eul său personal, într-o perspectivă sfielnică pe cît de rodnică, în plan transcendent. Cadrul de viaţă îi era auster, îl împresura o sărăcie adoptată fără murmur; un fel de pat improvizat, sprijinit pe nişte cărămizi, la Mănăstirea Pasărea. Mi-l amintesc, m-a întîmpinat odată, cînd veneam la el după o straşnică furtună, o ploaie dezlănţuită, şi mă aştepta cu o gustare ultra frugală, şi mi-a pus pe umeri o pelerină de stofă aspră, singura lui bogăţie, ca dintr-o pictură de Zurbarán. În această ambianţă intratabil modestă, redusă la o linearitate, la o puţinătate nemiloasă, el gîndea nişte opere făcute să adune în ele visul, puterea de reflexiune – Eminescu, care ne străjuie paşii în mijlocul Bucureştiului, în faţa Ateneului, un fel de zeu al poeziei care înaintează fără apărare şi, în acelaşi timp, cu o putere în mîini care adună vocaţia ziditoare a unui întreg popor.

Modelul suprem al generaţiei mele, al meu în orice caz, a fost George Călinescu. Avusesem şi contacte interesante cu Tudor Vianu, cu alţi magiştri, dar Călinescu reprezenta un fel de ideal. Copilărisem la Iaşi, înconjurat de ecouri care veneau dinspre apariţiile sale tumultuoase, – ca profesor la Iaşi stîrnise multe comentarii, în anii lui splendid fertili, cînd lansase Istoria Literaturii Române, o operă monumentală, fără seamăn în Europa. Era un personaj fascinant, incomod, cu anume dezlănţuiri patetic egoiste, dar, în acelaşi timp, constituind un neuitat exemplu de tensiune intelectuală. Niciodată nu vom spune îndestul tot ceea ce datorăm unei asemenea sforţări intelectuale. Era nevoie să fie scoasă critica din învăţul comod al consemnării rezultatelor – o operă mai bună, o operă mai puţin bună, o scală de relativitate insignifiantă. Mînuind superior metode cît mai diverse şi moderne, G. Călinescu isca o incredibilă zbatere de imaginar, propunea o luare în posesie a lumii care să lase libertate imaginaţiei. Vorbeam de culturi majore şi minore – Călinescu ne-a arătat că important este să visezi destul de sus şi să izbuteşti să proiectezi imaginea unui scriitor, a unei opere care merită atenţia, într-un spaţiu în care se boltesc analogiile şi se încrucişează cele mai variate direcţii din dinamica spiritului. Acestea sunt lucruri de neuitat şi care pot fi utile în practica noastră de intelectuali, nu doar de critici. El a forjat un limbaj al criticii, de care nu se mai poate dispensa nimeni. Cum nu s-a mai putut face poezie după Eminescu fără a ţine seama de aportul expresiv-lingvistic al lui Eminescu, tot aşa nu se poate face operă viabilă în cîmpul ştiinţelor morale, ale spiritului, ignorînd aportul călinescian.

Cum aţi cunoscut-o pe Maica Benedicta, doamna Zoe Dumitrescu-Buşulenga?

Nu mai ştiu exact în ce împrejurare, dar ne-am acordat destul de repede; eu eram din altă generaţie, dar am simţit că avem afinităţi, solidari mai ales prin această tensiune a calităţii şi a cuprinderii cît mai variate a lumii. Avea o cultură multilaterală care îi permitea să se mişte liber în cîmpul artei şi al comparaţiilor cît mai diverse. Toate aceste lucruri o impuneau atenţiei şi făceau din ea un interlocutor ideal. Curînd după ce ne-am cunoscut am lansat o emisiune împreună, la Radio, era un dialog despre cărţi, care era menit să aducă, – şi cred eu că a adus efectiv, multe noutăţi, într-un sens detaşat de convenţii. Pregăteam, mergînd spre Radio, discuţia noastră, schimbam idei, totul se ordona sub specia unei spontaneităţi, a unei prospeţimi, care avea o valoarea incitantă. Lucrurile acestea, pe mine m-au marcat pozitiv. După aceea am avut prilejul să o am în preajmă cînd conduceam Secolul 20 şi i-am cerut colaborarea în numere cu adevărat angajante, de pildă cînd l-am publicat pentru prima dată pe Mircea Eliade în România, după război, şi în numere esenţiale, de pildă cel despre idealul clasic al Greciei – lucruri care îi stăteau la inimă, ideea unui concept dinamic al culturii, tipul de paideia al Helladei antice. Într-un număr despre Mediterana îmi amintesc că a publicat un lucru admirabil despre Creta, în care căuta nişte rădăcini prehellenice, afirmînd o deschidere fabuloasă spre primordial – aceasta era căutarea ei. Alţii făceau notaţii de călătorie superficiale despre realităţi contemporane oarecare, pe cînd ea căuta să-şi verifice sensurile esenţiale, nu doar de cunoaştere, dar şi de viaţă. Avea o aspiraţie spre gravitate, care s-a confirmat prin vocaţia religioasă, prin hotărîrea luată de a sluji cu întreaga fiinţă o atare opţiune. Toate acestea manifestă unitatea unei personalităţi şi mai ales a unei tensiuni care a susţinut-o întotdeauna.

Era vibrantă, sensibilă la calitate şi capabilă de gesturi curajoase. La un moment dat, am izbutit o mare expoziţie, Artă şi Istorie, în 1975, cu artişti remarcabili, care aduceau propuneri esenţiale în cîmpul acestor căutări – Mircea Spătaru, de pildă, cu nişte portrete ale lui Horia, Cloşca şi Crişan de o acuitate fulgurantă. Am fost supuşi unui tir de critici din partea Scînteii, şi atunci am organizat în Expoziţie, printre lucrări, o dezbatere, şi am chemat oameni care aveau ce spune. Doamna Zoe a fost de o vehemenţă cu adevărat cuceritoare, ştiind să unească persuasiunea cu hotărîrea cea mai netedă; erau împrejurări în care trebuia cheltuită asemenea energie pentru a apăra evidenţe ale calităţii şi ale exigenţei culturale.
Intrînd în viaţa monahală, cred că doamna Zoe nu a renunţat nici o clipă la vocaţia ei intens culturală. Sfaturile ei către tineri nu uită nici o clipă cultura, îi îndeamnă pe tineri să păşească pe o cale care poate să pară aspră, dar care este profund roditoare, pentru că însumează cultura. O „promisiune de fericire” este cultura, nu în sensul vulgar, imediat, al satisfacţiei imediat senzuale, ci în sensul unei împliniri lăuntrice pe care nici un alt mijloc de expresie nu poate să o acorde într-un fel asemănător.

Cum vedeţi rostul Bisericii faţă de cultură, atît ca instituţie, cît şi ca îndemn pentru fiecare persoană a căror comuniune este?

Cred că important este să recunoaştem nişte valori de sacralitate ale creaţiei. În sensul acesta lucrăm împreună, la Putna, în Fundaţia „Credinţă şi Creaţie”. Am făcut eforturi şi pe plan internaţional – o masă rotundă la Paris despre arta sacră, la Roma expoziţia „Un Bizanţ latin” – spiritualitate bizantină, dar exprimată cu mijloace de raţională limpezime, proprie latinităţii. Acest fond de sacralitate s-a regăsit şi în creaţia românească, sunt eforturi conştiente la grupul Prolog, la Horia Bernea, Paul Gherasim, Horia Paştina, Mihai Sârbulescu, care încearcă să regăsească o candoare fundamentală a artistului în faţa minunilor Creaţiei, a zămislirii. Prima lor emblemă, ramura înflorită de măr, care poate să pară un motiv de gingăşie exiguă, – în mîna lor, dimpotrivă, era testul unei inocenţe regăsite, a unui dialog proaspăt, deplin sincer, cu natura şi, prin ea, cu Dumnezeu.

Sunt lucruri de luat în seamă şi Biserica este prezentă ca un pol şi o garanţie a acestei nevoi de spiritualitate. Eu sunt mai puţin încrezător în tot ce este factor de tip normativ, şi în materie de încărcătură spirituală, şi în altele. Sunt artişti care au o nevoie tenace de spiritualitate, dar nu şi-o exprimă în forme care să continue iconografia bizantină. Ion Nicodim şi-a imaginat un plafon de biserică, care e înflorit şi are o seninătate poetică, dar care nu intră în tipologiile constituite – nu am să-l resping pentru asta. A apărut acum un album despre creaţia sa în care se înţelege ce legitimitate interioară au asemenea căutări. În acest sens, cred că Biserica trebuie nu atît să dea norme de artă modernă, dar ea trebuie să fie un focar viu şi rodnic de spiritualitate, să instituie o chemare irezistibilă spre spiritualitate. Asta cred eu că este esenţial. Spiritualitate înseamnă şi o prelungire în viaţa practică, înspre controlul de sine, într-o exigenţă etică, cînd suntem pîndiţi de atîtea gesturi de imoralitate, de corupţie. Biserica este o apărătoare a virtuţii, dar nu la modul pedagogiilor simpliste.

O ultimă întrebare. Ce aţi dori să puneţi la inima unor cititori tineri?

Exemplul fiecăruia, cît este de limitat, poate să servească şi altora. Nu are rost să ne lamentăm – „gata, totul e pierdut”; este vorba despre o naţie care are vitalitatea ei artistică, creatoare în general, şi are inteligenţă vie. Românii, cînd sunt deştepţi, sunt foarte deştepţi. Asta îţi creează mai mult datorii decît avantaje.

Să dai vina prea repede pe ispită – mi se pare o insuficienţă etică. Omul se leneveşte şi dă vina pe cel Rău. Trebuie să vadă concret, fără de răgaz, cum extirpă din sine lenea, complezenţa şi lipsa de efort.

Important este ca, în porţiunea oricît de modestă a existenţei sale, fiecare să-şi vadă bine ţinta, spre o anume curăţenie a scopului şi spre o anume luminozitate interioară. Brâncuşi avea un fel de aplicaţie de artizan cîteodată – preocupat să şlefuiască fără sfîrşit o piatră. Venise la el Noguchi, care avea să devină un mare sculptor american-japonez, – i-a fost un timp elev. Brâncuşi îl învăţa neabătut lucruri elementare, şi îi spunea „Nu te lăsa niciodată distras”. Nu voia să se lase disociat de ţinta pe care o avea în faţă. Sînt vorbe ce merită rememorate. Să nu te desfăşori ca pentru ceva care este doar o satisfacţie! Să acţionezi ca şi cum ceea ce ai de făcut este cel mai important lucru în viaţă! Truda, oricît de aspră, să fie însoţită de sentimentul unei gravităţi ireductibile, ca cel mai important lucru de făcut în viaţă, ca o datorie imposibil de evitat. Sigur că excelenţa depinde şi de factori care depăşesc imediatul. Dar eu cred că exigenţa inflexibilă a bătrînului meşter ar trebui să fie un criteriu, nu doar pentru artă, ci pentru oricare din situările noastre în viaţă: să avem sentimentul că am fost în întregime unde trebuie atunci cînd am lucrat. Unde trebuie, adică cît mai aproape de lăuntrul nostru şi, prin asta, şi cît mai aproape de Dumnezeu.

Material îngrijit de ierom. Dosoftei D.

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2012

Print Friendly, PDF & Email

,

No comments yet.

Lasă un răspuns