Moartea noastră cea de toate zilele

moartea

de Dr. Dan, adevarul.ro

Îmi place să mă amăgesc că pentru mine moartea a devenit ceva firesc. Mă lovesc de moarte în fiecare zi. Este prezentă în camera de examinare, este prezentă în sala de chimioterapie, este prezentă în sala de aşteptare. Este o prezenţă universală.

În lupta cu cancerul de fiecare dată când fentăm boală ne amăgim că am fentat moartea. Deşi cu toţii ştim, doctor şi pacient, că este doar o iluzie. Chiar dacă vindecăm cancerul, de fapt doar cumpărăm un pic de timp pe credit. Cu dobândă în reacţii adverse.

Când eram mic îmi era foarte frică de moarte. Ţin minte că am avut coşmaruri despre moartea celor dragi. Îmi amintesc şi acum unul din vise. Eram undeva pe un vârf de munte şi două din fiinţele cele mai dragi mie, mama şi tanti Cici (mama mea numărul doi), erau ostatece. Amândouă erau împinse spre prăpastie, de la spate, de o entitate întunecată, moartea. Moartea mi-a cerut mie să aleg între cele două fiinţe dragi – care să trăiască şi care să se prăbuşească. Eu, copil, tremurând, am cerut să mă împingă pe mine şi să le cruţe pe amândouă. M-am trezit transpirat, plângând.

Ciudat cum îmi era mai frică de moarte copil fiind decât acum, spre bătrâneţe. Ţin minte ca ieri prima mea înmormântare, în Transilvania. Cadavrul pe masă, femeile în negru, mirosul lumânărilor de ceară. MI s-a făcut greaţă şi am ieşit în curte.

Cu trecerea anilor am fost din ce în ce mai mult expus la moarte. Bineînţeles că Facultatea de Medicină, cu nesfârşitele ore de disecţie, a fost o lecţie în moarte. Nu voi uită niciodată prima zi de disecţie. Cadavrele întinse pe mesele de marmură albă. Mirosul de conservant. Mulţi aveau gura întredeschisă, ca într-un efort de şoaptă.

Studenţii au reacţionat la moartea de pe mese în feluri diferite. Mulţi au bravat. Au existat multe glume proaste, mai ales pe spinarea fetelor mai sensibile. S-au „amputat” diverse organe care au fost strecurate în buzunarele halatelor. S-au făcut concursuri de aruncat bisturiul. Tot felul de acţiuni pornite din frica de moarte. Acum privind înapoi îmi este ruşine. Din păcate nu am fost învăţaţi, cel puţin generaţia noastră, să privim cadavrele cu respect. Le priveam ca pe nişte obiecte de studiu, ca pe nişte animale de disecţie, ca pe nişte jucării stricate şi nedorite. Glumele proaste erau o bravadă împotriva morţii.

Nici studenţii din SUA nu au fost mai grozavi. Am aflat că şi aici s-au făcut tot felul de prostii în sălile de disecţie până ce facultăţile au implementat cursuri de etică medicală. Acum facultăţile de medicină, după ce se termină cursurile de disecţie, fac ceremonii de înmormântare a cadavrelor. Sunt invitaţi şi membri ai familiilor celor care şi-au donat trupurile pentru educaţia tinerilor doctori. În acest fel studenţii se lovesc de realitatea necruţătoare. Cadavrele sunt oameni. Merită tot respectul. Merită o lacrimă. Merită o rugăciune. Iar cei dragi, membrii de familie, merită o îmbrăţişare şi un mulţumesc. Puii de doctor trebuie să îşi plece capul cu umilinţă în faţa generozităţii celor care şi-au donat corpurile tăişului bisturielor stângace. Moartea este peste tot. Iar eu, poate din aroganţă, începusem să cred că m-am obişnuit.

Nu ştiu cum se face în România la Facultatea de Medicină, dar sper din tot sufletul să existe o asemenea ceremonie finală. Ar fi o lecţie de o valoare nemaipomenită pentru formarea doctorilor ca oameni. Ca oameni care îşi respectă semenii, care respectă viaţa dar mai ales care respectă moartea.

Moartea este peste tot. Iar eu, poate din aroganţă, începusem să cred că m-am obişnuit. Moartea ca parte din viaţă. Dar acum câteva zile, stăteam pe canapea în New York, sorbeam din ceaşca de cafea şi citeam. Pe geam se vedea caldirea de vizavi unde, pe acoperiş, la etajul 20, câţiva muncitori trebăluiau. Şi am văzut, împietrit, cum un muncitor a căzut în hău.

Citeşte restul articolului pe adevarul.ro

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns