Mondialism şi identitate naţională

articol_20_1_resize

Interviu cu istoricul
Florin Constantiniu

Născut la Bucureşti, la 8 aprilie 1933. Absolvent al Facultăţii de Istorie din Bucureşti (1956). Cercetător la Institutul de Istorie „Nicolae Iorga” (1957-1999). Membru corespondent al Academiei Române (din 1999); membru titular al Academiei Române (din 2006). Laureat al Premiului „Nicolae Bălcescu” al Academiei Române (1972). Lucrări consacrate perioadei fanariote (1711-1821), precum şi istoriei celui de-al Doilea Război Mondial şi Războiului rece. Cea mai reprezentativă scriere: „O istorie sinceră a poporului român” (patru ediţii, 1997-2010).

Domnule profesor, la ce-i foloseşte unui tânăr din ziua de astăzi să cunoască istoria naţională şi universală?

Eu cred că, în momentul de faţă, folosul cel mai mare pe care îlare un tânăr din cunoaşterea istoriei naţionale este acela că el capătă o conştiinţă identitară. Pentru că, în contextul globalizării, are loc un adevărat proces de masificare. Adică, naţiunile îşi pierd identitatea lor naţională. Ele devin o comunitate anonimă în care toată lumea poartă aceeaşi îmbrăcăminte, are aceleaşi gusturi, iar specificul fiecărei comunităţi naţionale se pierde treptat. Istoria este o componentă esenţială a conştiintei identitare. Prin memoria istorică, fiecare se simte francez sau român în funcţie de trecutul neamului său. Deci, acesta este folosul cunoaşterii istoriei naţionale. În ceea ce priveşte istoria universală, eu cred că principalul folos este acela de a ne ajuta să înţelegem realitatea zilelor noastre. Pentru că istoria nu s-a născut, aşa cum crede foarte multă lume, dintr-o înclinaţie, dintr-o dorinţă de a cunoaşte trecutul, ci din nevoia de a răspunde la întrebările pe care le impune prezentul. Lumea caută răspuns la situaţiile contemporane, referindu-se la trecut. În acest sens, filozoful italian Benedetto Croce a spus că „Orice istorie este contemporană”.

În acest proces al globalizării, anulându-se specificul naţiunilor, se anulează într-un fel şi specificul persoanei umane?

Absolut. Este o corelaţie între comunitatea etnică şi individ. În sensul acesta vorbeam de masificare, pentru că, în procesul de care aţi amintit, individul devine practic un anonim. El nu mai are conştiinţa că este român. De altminteri noi vedem o înstrăinare de tot ceea ce este valoare naţională, tradiţie naţională în momentul de faţă. Nu vreau să adresez o critică tinerilor de pe poziţiile bătrânului care sunt, dar, din păcate, în şcoală nu există o preocupare pentru a-l pregăti pe elev, pentru a-i sădi elevului conştiinţa că el este un român care trebuie să cunoască tradiţia naţională, care să se raporteze la creaţia naţională, care să promoveze valorile naţionale.

Şi eu am impresia că nu este în primul rând vina tânărului.

Este vina sistemului prin care acesta este educat. Bineînţeles. Convingerea mea este că unul dintre cei mai înverşunaţi duşmani ai învăţământului nostru este tocmai Ministerul Învăţământului care, prin acest sistem copiat în bună parte după manualele occidentale, face ca istoria să nu-şi mai îndeplinească funcţia de păstrare a memoriei etnice şi de sădire a conştiinţei naţionale.


Cetatea Hotin

Cum aţi defini identitatea românească?

În ceea ce priveşte identitatea românească, vă mărturisesc că eu însumi am trecut printr-o perioadă de revizuire, aş spune dramatică, a felului în care am perceput această identitate. La sfârşitul anilor ’70 şi începutul anilor ’80, eu predam cu această convingere că profesorul trebuie să le spună studenţilor toate acele momente din trecutul neamului nostru, în care românii au realizat o performanţă. Vă dau un singur exemplu: faptul că aici, în Europa de Sud-Est, noi am fost singurul popor, spre deosebire de greci, bulgari, sârbi, albanezi, chiar şi o parte a Ungariei, care ne-am asigurat statutul de autonomie. Atunci, în Evul Mediu, statutul de autonomie, în condiţiile dominaţiei otomane, era ca şi cum aveai un buletin de identitate politică în lumea europeană. Şi eu le spuneam studenţilor acest lucru: „Iată, noi am izbutit o asemenea performanţă prin lupta aceasta pe care au dus-o voievozii noştri, în primul rând Ştefan cel Mare.”

După un timp, şi mai ales lucrul acesta s-a întâmplat după 1990, am căpătat convingerea că e mult mai util să-i spui unui tânăr şi care sunt aspectele negative din istoria naţională, care au fost ocultate în istoriografia noastră, considerându-se că se face un deserviciu poporului român dacă se spun lucruri care ar putea să-l pună într-o lumina defavorabilă. Dar eu am considerat că, exact cum unui bolnav nu-i faci un serviciu spunându-i că arată foarte bine – fiindcă în felul ăsta nu e conştient de starea lui şi nu se mai duce la medic să se trateze – tot aşa şi fiecărui popor trebuie să i se spună, dacă dorim ca el să se tămăduiască, de ce boală suferă. Şi atunci eu am scris o carte intitulată O istorie sinceră a poporului român, în care am prezentat nu numai aspectele pozitive din istoria naţională, ci şi cele negative care, după opinia mea, au influenţat după aceea pe termen lung dezvoltarea noastră.

Desigur, toată lumea, atunci când este vorba despre fizionomia spirituală a românilor, se gândeşte la Mircea Vulcănescu, la Constantin Noica sau la părintele Stăniloae, oameni de mare erudiţie, de mare fineţe psihologică şi n-o să îndrăznesc să mă măsor cu ei. Eu iau întotdeauna exemplul Mioriţei. Noi, în balada Mioriţa, îl vedem pe ciobanul moldovean care întâmpină moartea cu detaşare, o vede ca pe o nuntă şi într-un fel o primeşte aşa, muceniceşte. Bine, dar în Mioriţa, noi avem trei personaje. Toate aceste personaje sunt români, şi moldoveanul şi vrânceanul şi ungureanul, pentru că ungureanul nu e ungur, este un român venit din Transilvania care era sub stăpânirea clasei politice maghiare. Îi vedem pe cei doi că, dimpotrivă, se simt frustraţi de bunăstarea moldoveanului şi uneltesc moartea lui. Niciodată n-am înţeles de ce noi ne identificăm doar cu o treime din comunitatea românească reprezentată în baladă de cei trei ciobani. Ne identificăm doar cu cel generos, dar şi pasiv, şi trecem foarte uşor cu vederea peste cei doi, care sunt doi oameni pizmaşi, dispuşi să meargă până la crimă. După ce am văzut ce s-a întâmplat în România ultimilor douăzeci de ani, am ajuns la convingerea că ungureanul şi vrânceanul sunt cei care alcătuiesc nota dominantă a poporului român de astăzi.


Naţiunile sunt, după cuprinsul lor, eterne în Dumnezeu. Dumnezeu pe toate le vrea. În fiecare arată o nuanţă din spiritualitatea Sa nesfârşită. Le vom suprima noi, vrând să rectificăm opera şi cugetarea eternă a lui Dumnezeu? Să nu fie! Mai degrabă vom ţine la existenţa fiecărei naţiuni, protestând când una vrea să oprime sau să suprime pe alta şi propovăduind armonia lor, căci armonie deplină este şi în lumea ideilor dumnezeieşti. Poporul cel mai pătruns de spiritualitatea ortodoxă se dovedeşte cel român. El s-a născut creştin. El n-are la bază o altă structură religioasă, care să o tulbure pe cea ortodoxă. Întrebarea este: găsim undeva un ritm mai bun, şi nu cumva a format ritmul ortodox în poporul nostru anumite însuşiri care fac acum parte integrantă din spiritualitatea lui specifică, nu cumva şi-a imprimat Ortodoxia pecetea adânc în firea românească? Dar şi din aceste puţine consideraţii se poate vedea destul de bine perspectiva care se deschide înspre viitor neamului nostru: el este chemat să realizeze o cultură de un clasicism original, de-o limpezime, de-o armonie dar şi de o adâncime neajunsă încă pe faţa pământului. Dar ca această chemare să se realizeze, trebuie să nu ne forţăm a ieşi din originalitatea noastră, care este legată de Ortodoxie, şi a umbla după idealuri de import. Mai aproape de Ortodoxie să ne fie lozinca. Căci mai aproape de Ortodoxie înseamnă mai aproape de noi înşine şi de misiunea noastră.

Dumitru Stăniloae, Extrase din „Ortodoxie şi Românism”, Sibiu, 1939


Noi vorbim acum despre ceea ce se poate numi, la modul generic, România profundă. Nu este obligatoriu ca această Românie să fie reprezentată de majoritatea românilor din zilele noastre.

Întrebarea este ce înţelegem prin România profundă? Pentru că, vedeţi, la noi este această imagine idealizată a satului românesc. Satul românesc, într-adevăr, în perioada Evului Mediu a avut un rolextraordinar în asigurarea acestei continuităţi şi a acestei identităţi a poporului român. Mai târziu însă, satul românesc, din vina clasei politice, nu a reuşit, în perioada de modernizare a societăţii româneşti, să se integreze în acest proces, el rămânând în nişte structuri arhaice, conservatoare. La noi se poate observa – şi asta reprezintă, după mine, unul dintre cele mai serioase obstacole în calea modernizării – absenţa spiritului civic. Spiritul civic s-a născut la oraş, în oraşul medieval. Noi nu am avut astfel de oraşe. Cele care au existat, Braşovul, Sibiul, Bistriţa, au fost întemeiate de saşi. Iar cele din Moldova şi Ţara Românească au fost nişte sate mai mari, care n-au cunoscut reglementările, disciplina, pe care le presupune viaţa medievală. Şi atunci la noi nu există această cultură politică, cultură civică. Fiecare dintre noi, atunci când are o problemă, nu se gândeşte că această chestiune trebuie rezolvată la nivelul ţării întregi, printr-o reglementare generală. Fiecare dintre noi o reglementăm individual, printr-un prieten, prin o rudă pe care o avem, ba la primărie, ba la prefectură, ba la nu ştiu care alt birou…


Mănăstirea Horezu
Foto: Dan Dinescu

Când vorbim despre România profundă, nu trebuie neapărat să ne referim numai la mediul rural, ne gândim îndeosebi la partea adâncă de spiritualitate românească.

Da, sigur, sensul trebuie lărgit. Sunt de acord cu dumneavoastră.

Aş dori să vă întreb altceva. Pentru a putea învăţa câte ceva din lecţia trecutului, puteţi să faceţi o scurtă analiză a unui exemplu semnificativ pozitiv şi unul semnificativ negativ, din istoria noastră.

La exemplul pozitiv, vă dau cel pe care l-am citat adineauri. Prin această rezistenţă îndelungată, multiseculară, faţă de presiunea otomană, noi am constrâns Imperiul Otoman să ne recunoască autonomia care ne-a garantat identitatea politică. De pildă, aici, la nordul Dunării, pe teritoriul Ţărilor Române, turcii, deşi erau suzeranii acestor ţări, nu au avut voie să construiască moschei. Şi asta pentru că a fost această rezistenţă care, sigur, nu se putea prelungi la nesfârşit. Voievozii noştri au trebuit să găsească o formulă politică şi aici este interesantă mărturia acelui umanist italian, Filippo Buonaccorsi Callimachus, care s-a aflat în slujba regelui Poloniei şi care spunea că românii, după ce i-au înfrânt pe turci, au sfârşit prin a se supune Porţii Otomane prin tratate, nu ca învinşi, ci ca învingători. Asta este întradevăr o performanţă, că noi am păstrat statul, că am avut structurile noastre politice, structurile noastre administrative, structurile noastre judecătoreşti, structurile noastre culturale, structurile noastre bisericeşti.

Ce putem învăţa din acest exemplu?

Importanţa solidarităţii româneşti. În ansamblu, lupta antiotomană a presupus un efort colectiv, solidar, al moldovenilor, muntenilor şi transilvănenilor. În cele din urmă, toţi au participat, de la vlădică până la opincă, de la domn şi mitropolit până la ultimul ţăran, cu toţii au fost angrenaţi în această bătălie. Pentru că, gândiţivă, unul din elementele care au asigurat succesul acestei lupte a fost crearea unui gol, vorbim în termeni ştiinţifici, a unui gol demo-economic în calea năvălitorilor. În termeni obişnuiţi, aceasta însemna pustiirea ţării. Pământul era pârjolit. Pentru că armatele de atunci trebuiau să se hrănească din teritoriul ocupat. Domnii noştri au practicat această tactică a pământului pârjolit, care presupunea sacrificiul acelei averi modeste pe care o avea şi ultimul locuitor al ţării, pentru ca otomanii să nu poată să găsească resursele cu care să-şi hrănească armata. Unirea întregii comunităţi româneşti a făcut ca noi, fără să diminuăm în vreun fel meritele şi luptele celorlalte popoare, să ne plasăm la vârf, prin rezistenţa noastră în faţa asaltului otoman.


Foto: Dan Dinescu

De aici se vede şi marea diferenţă dintre felul de a gândi al celor de azi şi al celor din vechime.

Da, exact. În ceea ce priveşte exemplul negativ, eu mă gândesc de multe ori la perioada anilor 1914-1916. Noi ne-am pregătit timp de doi ani ca să intrăm în războiul de reîntregire a neamului. Şi asta presupunea din partea noastră un efort responsabil şi colectiv, în vederea marii încercări prin care avea să treacă naţiunea română. Nu amintesc decât în treacăt cuvintele extraordinar de dure pe care Octavian Goga le avea la adresa clasei noastre politice care a dat dovadă de o iresponsabilitate incredibilă în ceea ce priveşte pregătirea războiului. În loc să se înarmeze această oaste care trebuia să dea bătălia pentru desăvârşirea unităţii naţionale, s-au făcut nişte afaceri incredibile. Şi, cum spune Goga, foarte adevărat şi foarte trist, nu mulţimea duşmanului, nu armamentul lui, ci înfricoşătoarea epidemie de meningită morală care bântuia societatea românească, ne-a adus la înfrângerea din 1916. Când vorbim de Primul Război Mondial ne gândim de obicei la Măreşti, Mărăşeşti, Oituz. Nu?

Bine, dar înainte de acestea s-a pierdut Oltenia, Muntenia şi Dobrogea. Şi statul român era doar partea de Moldova dintre Carpaţi şi Prut – că Basarabia era la ruşi – şi fără Bucovina care era la austrieci. Deci, atâta rămăsese din statul român. De ce? Pentru că guvernanţii n-au pregătit armata pentru această mare încercare. Aş vrea să vă relatez un lucru care, după mine, este unic în istoria războaielor şi în istoria popoarelor. În ajunul căderii Bucureştiului, 6 decembrie 1916, la Cartierul General a avut loc o masă, pentru că se făcuseră înaintări în armată. De ce se făcuseră înaintări în armată? Armata fusese doar înfrântă. Explicaţia era: ca să se ridice moralul ofiţerilor. Spuneţi-mi şi mie unde, în ajunul pierderii capitalei, se dă banchet pentru înaintări în grad? Lucrurile acestea, din cauza că au fost ocultate, că n-au fost spuse, au adus un imens deserviciu, pentru că, încă o dată, vrem sau nu vrem să ne vindecăm de aceste păcate?

Acum, după ce mi-aţi descris momentul acesta, să înţeleg că avea dreptate Nichifor Crainic când spunea că 1918 a fost înprimul rând un dar făcut de Dumnezeu românilor şi nu atât un rod al eforturilor naţionale care vedem că au fost coordonate destul de prost?

Sunt de acord cu ceea ce a spus Nichifor Crainic. El, ca profesor de teologie, a vorbit de darul lui Dumnezeu. Istoricii, care sunt mai pozitivişti, vorbesc de istorie. Noi practic am terminat Primul Război cu pacea de la Bucureşti, pe care ne-au impus-o Puterile Centrale, o pace care era dezastruoasă pentru români. Au venit aceste două nesperate situaţii: prăbuşirea Imperiului rus, a autocraţiei ţariste şi destrămarea monarhiei austro-ungare. Şi am obţinut, ca urmare a căderii autocraţiei, Basarabia, iar ca urmare a destrămării monarhiei austro-ungare, Bucovina, Transilvania şi Banatul. Într-adevăr se poate vorbi de darul lui Dumnezeu. Dar noi am fost total nepăsători şi, aş spune, nerecunoscători, şi am avut această percepţie absolut greşită: am confundat legitimitatea cu ireversibilitatea. Am crezut că, dacă un fenomen e legitim, este şi ireversibil. Gata, s-a făcut România Mare, de acum o să rămână în veci de veci România Mare, fiindcă acesta este teritoriul legitim al românilor. Noi am fost exact precum sluga aceea care, primind un talant, l-a îngropat în pământ şi n-a mai vrut să facă nimic. L-a îngropat în pământ şi, ca să nu se piardă, l-a lăsat pe 20 de ani într-o atitudine de indiferenţă şi, repet, de iresponsabilitate, care nu poate fi condamnată îndeajuns.

Ce învăţăminte aflăm din exemplul negativ pe care ni l-aţi spus?

Din aceste exemple învăţam că, atunci când este vorba de un interes major al naţiunii, atâta timp cât nu există o responsabilitate din partea clasei politice şi nu există o angajare din partea a ceea ce se numeşte opinia publică, de fiecare dată lucrurile se termină foarte prost pentru noi. Trebuie să existe o armonie între acţiunea clasei politice şi sprijinul opiniei publice.

Domnule profesor, în 1997 aţi fost una dintre personalităţile culturale care au luat atitudine, alături de diverse organizaţii studenţeşti, împotriva semnării tratatului dintre România şi Ucraina. Cum vedeţi astăzi această problemă care, la vremea respectivă, a produs mai multe sciziuni între viziunea clasei politice şi opinia publică?

Mă doare s-o spun, însăacum îmi dau seama foarte bine că toţi cei care ne-am opus atunci semnării tratatului cu Ucraina, am avut perfectă dreptate. Acest tratat n-a adus nici un fel de folos şi de avantaj României şi, în primul rând, n-a adus nici un fel de îmbunătăţire a situaţiei românilor care trăiesc în nordul Bucovinei, în ţinutul Herţa şi în zonele basarabene, intrate în frontierele Ucrainei Sovietice, încă din 1940. Eu sunt pentru o politică de bună vecinătate, dar atitudinea autorităţilor ucrainene şi formele, aş spune, câteodată virulente, ale naţionalismului ucrainean, mi se par incompatibile cu aceste raporturi care ar trebui să existe între noi şi Ucraina. O marea greşeală a fost faptul că, în 2007, când se putea revizui acest tratat, când se putea repune în discuţie, societatea românească nu a reacţionat în nici un fel, clasa politică de asemenea nu a reacţionat. Dacă în anii ’40 România a fost constrânsă, sub presiune, să accepte amputările teritoriale, în 1997 şi în 2007, prin pasivitatea noastră nejustificată, noi am acceptat ca aceste teritorii – pe care Ucraina nici nu visa că le va obţine vreodată atât de uşor, întrucât nu are nici un drept istoric asupra lor – să i le dăm pe tavă. Acţiunile studenţilor din 1997 împotriva semnării tratatului cu Ucraina au fost un lucru excelent şi îmi pare rău că studenţii de atunci sau cei de acum nu s-au gândit ca, măcar la un nivel simbolic, să întreprindă nişte demersuri asemănătoare şi în 2007. Toate aceste realităţi nu trebuie însă să ne demobilizeze din lupta noastră pentru adevăr.

Vă rugăm să le prezentaţi tinerilor, din punctul de vedere al unui istoric, principalele etape ale secolului XX românesc.

Noi am avut până la Primul Război Mondial o perioadă în care practic elita societăţii româneşti, în primul rând elita intelectuală, dar şi cea politică, a fost stăpânită de ideea desăvârşirii unităţii naţionale. Idealul naţional, până în 1918, a fost ideea forţă călăuzitoare a societăţii româneşti. După 1918, ieşiţi din obsesia naţionalului, am avut o extraordinară deschidere spre universalitate. Aşa se şi explică de ce, ceea ce numim perioada de aur de 20 de ani din unghiul de vedere al culturii, e marcată de personalităţi absolut strălucite. După generaţia paşoptistă, care s-a evidenţiat în primul rând pe plan politic, în plan cultural perioada interbelică este cea mai fecundă. Aceste două generaţii le consider eu vârfurile spiritului românesc: paşoptiştii în plan politic, intelectualii interbelici în plan spiritual. A venit cel de-al doilea Război Mondial cu instaurarea regimului comunist, care de fapt a fost o formă de ocupaţie sovietică ce a impus modelul sovietic de socialism. Peste tot în lagărul sovietic a existat însă această dorinţă de emancipare.

În condiţiile în care a apărut o firavă autonomie, totuşi spiritul românesc a putut, mai ales după 1964, să-şi recupereze, măcar în parte, identitatea naţională. Căci toate aceste mişcări de emancipare, în ultimă instanţă, urmăreau recuperarea identităţii naţionale. Sovieticii voiau să şteargă identitatea naţională a popoarelor supuse. Stalin a avut chiar la un moment dat gândul să înglobeze toate aceste ţări Uniunii Sovietice. Şi, pentru a putea domina această zonă, era nevoie ca popoarele de aici să uite ce reprezintă ele din punctul de vedere al culturii lor, al trecutului lor, al valorilor lor specifice.

Aceeaşi luptă împotriva identităţii naţionale pe care o regăsim şi astăzi.

Exact. De ce? Pentru că, şi acum mă refer la ultima parte a secolului XX, noi am trecut de la o formă de hegemonie a Uniunii Sovietice, la o altă formă de hegemonie care este mult mai abilă, întrucât ea se ascunde în spatele globalismului, se ascunde în spatele unor formule foarte generoase, dar care practic urmăreşte acelaşi lucru: anularea identităţii naţionale. Pentru că nici o hegemonie nu se poate împăca cu faptul că popoarele pe care le-a supus, sau vrea să le supună, îşi păstrează individualitatea lor naţională, şi, mai ales, istorică.
Am avut internaţionalismul proletar sau socialist, acum avem globalizarea sau mondialismul. Din acest punct de vedere există o simetrie perfectă. Atunci, internaţionalismul proletar ducea lupta împotrivă Bisericii în numele ateismului, zis, ştiinţific. Globalismul luptă şi el împotriva Bisericii, pentru că Biserica este totuşi un factor identitar. Acum lupta se duce mult mai abil. Nu se procedează aşa de brutal cum era în timpul regimului comunist, atunci când nu era voie să mergi la Biserică, dacă erai membru de partid sau nu era voie să-ţi botezi copilul. Acum, în schimb, prin filme, prin cărţi, tot timpul se seamănă neîncredere în adevărurile fundamentale ale Bisericii. Dacă citesc Codul lui Da Vinci, dacă mă duc la cinematograf şi văd tot felul de filme care prezintă viaţa lui Iisus sau vieţile sfinţilor într-o lumină care îl îndepărtează pe credincios de adevărurile Bisericii, efectul este acelaşi ca pe timpul comunismului, după ce se participa la cursurile de ateism ştiinţific. Aş spune chiar că, de multe ori, efectul este mai pervers. Pentru că omul care auzea un curs de ateism ştiinţific era avertizat, se gândea că propagandistul acela care îi preda era obligat să-i spună nişte minciuni. Pe când acum i se creează omului iluzia că este liber şi că este informat corect, dar în realitate el este minţit şi manipulat într-un mod grosolan…


România este un loc minunat. Despre cei care pleacă din ţară… este trist să-ţi pierzi credinţa şi identitatea, doar ca să trăieşti mai bine. La finalnu rămâi decât cu un gust de cenuşă în gură. Mi se pare că este o copilărie să pleci. Tinerii ar trebui să fie convinşi că locul acesta este extraordinar, e un loc binecuvântat, călcăm pe moaşte de sfinţi. Ne hrănim cu seva pământului îmbibat cu moaşte ale sfinţilor care şi-au dăruit tot rostul vieţii lui Dumnezeu. Are o importanţă imensă ceea ce s-a întâmplat cu înaintaşii noştri. Păcatul a început la noi din secolul al XIX-lea. Mersul în Occident i-a făcut pe oameni să vină în contact cu o lume pe care nu au înţeles-o destul de bine. Acea lume nu ni se potriveşte nouă în toate. Ar fi trebuit să luăm ceea ce era bun de luat. De aici şi greşelile enorme, cea mai mare este că am întors spatele Bisericii Ortodoxe. Ne-am apucat să stricăm frescele şi să facem picturi în ulei, ne-am apucat să luăm pământurile mănăstirilor. Să mai reparăm ce mai putem repara, dacă mai putem.

Silvia Radu, sculptor


Un profesor universitar spunea că românii de astăzi sunt mai uşor de manipulat şi datorită faptului că ei nu mai au idealuri, nu-şi mai asumă un ideal înalt. Ce s-ar putea face ca măcar noile generaţii să fie mai interesate de ţelurile spirituale?

Aici, vă mărturisesc, mi-ar fi foarte greu să răspund pentru că toate aceste încercări pe care le-am făcut în perioada în care am ţinut un curs la masteranzi, de a le trezi interesul acestor tineri – care erau absolvenţi ai Facultăţii de Istorie – au eşuat în mare parte. Aş fi dorit să fac din ei nişte tineri angajaţi. Unii spun că deosebirea dintre intelectualitate şi intelighenţia (termenul este luat de la ruşi), ar fi că intelighenţia înseamnă intelectualitatea angajată, intelectualitatea care se pune în slujba unui ideal. Eu asta îmi propusesem cu aceşti tineri. Sigur, veneau de la muncă, cursurile erau după-amiază, ei erau obosiţi. Din păcate nu am reuşit să am o comunicare cu ei. Am încercat toate modalităţile de discurs, însă nici una dintre ele nu a funcţionat. Tineretul de astăzi este scufundat în materialism şi foarte puţini sunt aceia care sunt într-adevăr interesaţi de lumea valorilor spirituale. Acestea sunt roadele politicii de spălare a creierelor, care s-a dus în România după 1989. Majoritatea tinerilor cu studii superioare trăiesc cu obsesia burselor în străinătate. Să plece, să stea cât mai mult în străinătate. Ideea că ei au un rost de îndeplinit aici, ca români, este pe cale de dispariţie. Dacă ar putea să prelungească 10 ani bursele acestea numai ca să nu intre în serviciu, ar rămâne acolo. Tinerii nu au o strategie a existenţei, întemeiată în primul rând pe valori spirituale, religioase şi culturale.

Ce soluţii le oferim acestora?

Aici cred că Biserica are un rol capital. Pentru că, din moment ce şcoala este atât de grav deficitară în latura ei educativă, din momentul în care Armata, ca şi instituţie educativă, a dispărut şi ea odată cu trecerea la armata profesionistă, singura instituţie care poate îndeplini acest rol formativ, educativ, este Biserica. Avantajul ei este că ea poate întemeia educaţia pe valori creştine. Biserica poate asocia educaţia, nu numai a tinerilor, ci a tuturor credincioşilor, cu această formare în duhul credinţei.

Fiindcă aţi vorbit de Biserică, ce rol a avut Ortodoxia în existenţa poporului român, de-a lungul veacurilor?

Cred că Ortodoxia este una dintre componentele de bază ale identităţii naţionale. Să nu uităm că, în perioada medievală, Regatul Ungar a avut funcţia, dată de papalitate, de a răspândi catolicismul. Păstrarea credinţei ortodoxe a fost unul din factorii cei mai importanţi care ne-a ferit să cădem sub dominaţia regatului ungar. Pe de altă parte, a existat marea presiune otomană. Noi, am trăit în ceea ce se numeşte pluralismul statal, adică, acelaşi popor, am trăit în mai multe state: Ţara Românească, Moldova, Transilvania şi, până la 1420, Dobrogea. Dar Ortodoxia, precum şi conştiinţa originii romane, ne-au făcut să rămânem uniţi. În ultimă instanţă, pe aceşti doi piloni s-a întemeiat în principal conştiinţa propriei noastre identităţi.

Dacă ar fi să le transmiteţi tinerilor un mesaj de încurajare, ce le-aţi spune?

Le-aş spune exact principiul pe care l-a lăsat Sfântul Benedict de Nursia, întemeietorul Ordinului benedictin, în secolul al VI-lea: Ora et labora ( Roagă-te şi lucrează ). Ce înseamnă asta? Pe de o parte să trăiască în spiritul învăţăturii creştine şi să aibă cultul valorilor creştine. În al doilea rând să-şi mobilizeze toate resursele fizice sau intelectuale, în funcţie de meseria pe care o practică, şi să şi le pună în slujba propăşirii neamului românesc. Nu în Italia, nu în Spania, nu în Afganistan. Nu. Aici, în spaţiul românesc, chiar cu nişte jertfe mai mari, trebuie depusă munca aceasta. Aşadar, Roagă-te şi munceşte, după cum zicea şi sfântul ierarh Calinic de la Cernica.

A consemnat Dorin Petreanu

Sursă: Revista Cuvinte către tineri 2010

Print Friendly, PDF & Email

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns