„Nu xenofobia, ci xenofilia este adevărata bază a naționalismului”/ Ion Papuc/ Gânduri pentru frumusețea României – 1

papuc

Ideea seriei de interviuri „Gânduri pentru frumusețea României” a apărut constatând câteva paradoxuri: ne mândrim că suntem români, dar ne denigrăm unii pe alții; străinii văd o frumusețe în țara și poporul nostru de care noi ne mirăm; deși se considerăm că avem originea într-un neam mereu dezbinat și dezbinarea ne însoțește în istorie, totuși am căutat mereu unitatea; în timp ce ne mândrim cu spiritualitatea și cultura noastră, neglijăm să le cunoaștem pe măsura prețuirii pe care le-o arătăm declarativ.

Poate că avem nevoie de cioburi de oglindă limpezi în care să ne privim, nu pentru a ne ascunde greșelile, ci pentru a vedea acei muguri de frumusețe pe care nu reușim să-i ocrotim suficient, deși ei fac viața noastră frumoasă și ei sunt cei care îi odihnesc sufletește pe străinii care iubesc România.

Cei pe care îi rugăm să răspundă la întrebări nu sunt neapărat modele exemplare, dar fiecare, în felul său, a reușit să vadă o fărâmă din identitatea românească și să o cultive cu zel și dragoste. Văzând modul cum ei gândesc și pun în lucrare în viața lor frumusețea identității românești, nădăjduim că vom primi încă un impuls să prețuim România pentru ceea ce a fost, este și poate fi.

Acest prim interviu este postat de sărbătoarea Crăciunului, când Hristos și-a arătat chipul său preacurat pentru prima dată umanității, pentru a-i redărui frumusețea cea dintâi, pierdută prin căderea în păcat.

Mai întâi vă rugăm să faceți o prezentare generală, pentru a familiariza cititorul cu formarea, preocupările, izbânzile ori eșecurile dumneavoastră.

Mă consider ca fiind în exclusivitate doar un scriitor. În acest sens, cea mai adecvată prezentare a mea sunt cărțile pe care le-am publicat.

Vorbiți-ne despre o întâlnire ori un eveniment care v-a marcat formarea sau viața.

Fără îndoială, întâlnirea cu Lucian Blaga, pe atunci interzis de regimul comunist. Adolescentul care eram, vizitându-l la el acasă, ascultându-l, pentru mine a fost ca și cum aș fi pășit de-a dreptul într-o legendă. Venind apoi din Cluj în București l-am cunoscut pe Petre Țuțea! Stăruind o vreme în preajma lui, ascultându-l și pe acesta, am putut să mă apropii de fascinanta generație intelectuală interbelică. Apoi întâlnirea cu Dumitru Stăniloae. Despre detaliile acestor mirabile întâlniri, am dat socoteală în unele texte consacrate lor, dar amprenta le este pretutindeni în ceea ce fac.

Ce înseamnă istoria românilor pentru Dumneavoastră?

Care istorie propriu-zisă, a noastră a românilor? Cea scrisă de Xenopol, aceea imaginată de N. Iorga? Cea școlară sau oricare alta? Nu îmi este specialitate istoria, nu am a o preda unor elevi, unor studenți. Iar cu aceea pe care o am în mintea și în inima mea port o relație mai specială. Ca să înțelegeți ce vreau să spun, voi aminti de un mic text al meu intitulat Mihai cel viu, în care evoc ce mi-au spus niște țărani dintr-un sat din preajma Turzii. Îmi arătau o groapă imensă într-un bazalt și pretindeau că aceea era urma copitei calului lui Mihai Viteazu. Ei erau convinși că oamenii generalului Basta nu au izbutit să-l omoare pe voievod și, atacat fiind, acesta a izbutit să-și încalece calul și a zburat călare înspre munții Apuseni pierzându-se prin codrii acestora. Două lucruri sunt de reținut din ceea ce mi-au spus: dimensiunile uriașe ale acelei gropi, urma copitei, dimensiuni care sugerau proporțiile ieșite din comun ale ființei celui evocat – pe de o parte, iar pe de altă parte ei aveau o cunoaștere genuină a celor întâmplate, nu fuseseră chiar ei martori la ele, dar știau de la unii care fuseseră martori direcți, evenimentul nu se întâmplase prea demult, pentru ei Mihai era încă viu, putea oricând să coboare din munți să le facă dreptate!

Așa știu eu istoria românilor. Bunicul meu îmi vorbea despre năvălirea tătarilor ca și cum ar fi fost contemporanul acelei întâmplări crâncene și îmi arăta un loc în care ar fi trebuit să săpăm pentru că  știa că acolo fusese o fântână în care consătenii mei aruncaseră clopotele de bronz ale bisericii, pentru a le salva de năvălitori. Eu sunt familiar cu istoria românilor, familiar în sensul cel mai propriu. Cele despre care poate veni vorba ca istorie a românilor, oricât de îndepărtate în timp, mi    s-au întâmplat chiar mie, și în cel mai rău caz nu mie ci alor mei.

Ce vă doare la români/România?

Poate faptul că suntem mult, mult prea puțin cunoscuți, așa cum suntem în realitate, cu bunele și cu relele noastre.

Ce vă bucură cel mai mult România?

Că în țara aceasta mai sunt încă locuri nealterate, păduri virgine, lucruri primordiale, spirite înalte.

V-ați bucurat vreodată că sunteți român? V-ați întristat?

Mă bucur și mă întristez, succesiv ori concomitent, de toate câte i se întâmplă neamului nostru.

Care vi se pare a fi esența poporului nostru?

Esența unui popor, a oricărui popor, ține de inefabil, este inexprimabilă. Asemeni iubirii, ea nu poate fi spusă ci doar trăită. Filozofia culturii care ambiționa să identifice astfel de esențe a eșuat și a fost abandonată.

Cum înțelegeți raportul dintre ortodoxie și românism?

Ortodoxia este aristocrația românismului, cea mai importantă dovadă a vechimii noastre. Însă îi reproșez bisericii naționale stăruința în bălgărizarea limbii pe care o întrebuințează, retardarea slavofilă cu care umilește și azi frumoasa limbă românească, de falnică origine latină.

Ce au românii de oferit lumii de astăzi?

Nu știu dacă se pune astfel problema, să oferim ceva lumii. Poate că lumea își este suficientă sieși și nu are nevoie de vreun aport al nostru. Bănuiesc că există o românitate de suprafață, de vitrină, care nu ne prea face cinste, dar dincolo de ea se află ascunsă o vastă lume autohtonă de toată isprava. Tot la suprafață, ca gozurile deasupra apei, e o adunătură de neisprăviți care, incapabili să îți identifice nevolnicia, clamează insuficiența neamului căruia îi aparțin. E și acesta un soi de rasism, nefiind mare lucru de capul tău dai vina pe părinți, pe statul din care faci parte, pe istoria neamului.

Ce credeți că ar face posibilă o unificare sufletească reală a românilor din România cu cei din Basarabia și Nordul Bucovinei?

Ar fi o contribuție decisivă dacă noi, românii dintre granițele actuale, am fi din ce în ce mai buni, mai cultivați, mai puternici, mai bogați. Aceasta i-ar atrage irezistibil și ei ar fi ai noștri, ar fi cu noi, indiferent dacă noi ne-am dori sau nu unirea cea mare.

Există ceva care v-a marcat din discuțiile avute cu românii plecați în străinătate?

Acei români plecați în străinătate nu doar că, foarte probabil și în cele mai multe cazuri, sunt cei mai de calitate dintre noi, dar sunt și cei mai români. Am fost șocat cunoscându-i să constat că, datorită mijloacelor mass-media în principal, sunt mult mai informați despre treburile țării noastre decât cei mai mulți dintre noi cei care trăim acasă.

Care credeți că este datoria statului român față de aromâni și celelalte comunități istorice din familia românilor din teritorii care niciodată nu au cunoscut statalitatea românească: vlahii din Transcarpatia, românii din Ungaria, istroromânii etc. ?

Nu știu prostie mai mare și mai umilitoare decât susținerea plină de prostească emfază că noi nu am cucerit pe nimeni. Foarte rău că nu am cucerit pe nimeni în timp ce vecinii noștri ne-au micșorat și ne tot micșorează pe noi ca neam și ca teritoriu național.

Care credeți că este, dacă considerați că aveți, datoria Dumneavoastră față de români?

Smerenia mă obligă să nu răspund la această întrebare. Dacă mi-am făcut vreo datorie față de ai mei se va vedea în final, când nu voi mai fi, dacă va fi cazul.

Ce poate însemna în societatea globalizată iubirea de țară/iubirea de neam?

Cu cât procesul de globalizare este mai avansat cu atât sunt mai importante și mai mântuitoare cele două iubiri.

Care considerați că este granița dintre xenofobie și naționalism?

Nu xenofobia, ci xenofilia este adevărata bază a naționalismului. Ca naționalist să îi urăști pe străini ar fi să ai o proastă părere despre tine și despre neamul tău, să te simți inferior altora, ceva imposibil pentru un adevărat naționalist care mai degrabă are o atât de bună părere despre sine și ai săi încât aceasta se încununează obligatoriu cu iubirea de străini, cu xenofilia.

Cum vedeți parcursul nostru în Uniunea Europeană și în general lumea globalizată contemporană?

Noi trebuie să pășim cu mândrie și cu încredere prin etapele respectivului parcurs. Neocomuniștii, care ne voiau izolați, la îndemâna exclusivă a lor, să ne călărească cum vor ei, proferau tot soiul de scenarii apocaliptice dacă vom accepta integrarea, care din fericire nu s-au adeverit. Noi nu suntem mai buni decât alte neamuri, dar nici mai răi, încât putem sta în rândul lumii fără nicio teamă.

Ce i-ați cere în rugăciune lui Dumnezeu pentru România și români?

Să se îndure de noi și să ne lumineze mintea.

Cum este pentru Dvs. un român frumos? Ați întâlnit?

Am cunoscut mulți români frumoși, multe românce nespus de frumoase, bineînțeles că nu mă refer doar la o frumusețe fizică, ci îndeosebi la una a caracterului, a minții. Să îl numesc pe vreunul ar fi să-i nedreptățesc pe ceilalți. Aș evoca însă o întâmplare fără egal. Venise la noi în țară, mai exact la București, papa Ioan Paul al II-lea, iar străzile și parcurile din marele oraș se umpluseră cu o lume de o incredibilă frumusețe, de o noblețe fără egal în ținuta ei, radiind o sfințenie irepresibilă. Oamenii aceia aveau o inefabilă aristocrație a chipului, o distincție a comportamentului, o lumină orbitoare în priviri! Uimitor era însă faptul că de pe străzile orașului dispăruse toată pegra care îl caracterizează diurn umilindu-l, cerșetorii, infirmii, estropiații se ascunseseră cu toții ca izgoniții de viforul de sfințenie care coborâse peste malurile murdarei Dâmbovițe. Iar sfințenia respectivă nu emana atât de la înaltele fețe bisericești, cât îndeosebi de la cei mulți, desigur unii romano-catolici, alții greco-catolici, dar cei mai mulți erau pur-și-simplu români ortodocși. Unii veniseră de prin cine-știe-ce coclauri ale țării, dar majoritari erau bucureștenii. Atunci, cu ocazia aceea, ei s-au arătat, au înfăptuit o epifanie, iar restul zilelor vieții lor și-l petrec ascunși în anonimat, în smerenie. Cum le șade bine unor sfinți adevărați.

Vedeți posibilă o pregătire pentru familie? Fie ea instituțională, în sistemul de învățământ de exemplu (în Polonia, de exemplu, există o materie școlară dedicată, Educație pentru familie), fie în orice altă formă?

Nu știu să răspund la această întrebare. Pot doar să îmi amintesc că de câteva ori, în tinerețe, pe colegii mei, care mă bănuiau mai degrabă bântuit de gânduri de călugărie, i-am surprins făcând apologia căsniciei, a fidelității în căsnicie.

Ce vă spune cuvântul „mamă”? Ce vă spune cuvântul „tată”?

Maica Domnului cu pruncul în brațe și Pantocratorul, ipostaze absolute a chiar ceea ce suntem noi oamenii, tiparele noastre din veșnicie.

Vă leagă ceva de bunici, în afara succesiunii biologice?

Bunicul patern este ultima personalitate din familia noastră: soldat austro-ungar în primul război mondial, a căzut prizonier undeva prin Tirol, unde era o zonă a armatei britanice și așa a ajuns să fie prizonier în Anglia. La întoarcerea acasă a fost ales primar în satul lui transilvan pentru mult timp, până la venirea la putere a comuniștilor a căror prigoană l-a urmărit mutilându-i sfârșitul vieții. A fost un bărbat exemplar, trăind frugal, muncind mult, aspru în primul rând cu el însuși.

Dacă aveți copii, ori nepoți mici, ori adolescenți, sau când veți avea, ce ați dori să le transmiteți despre viață, despre lume, despre țara și poporul acesta?

Scriitorul, ca orice artist în felul lui specific – este un extrovertit care transmite ceva altora, ceva despre lume, despre viață, despre moarte și uneori despre veșnicie chiar. Ce transmit eu puteți afla dacă îmi veți cerceta scrierile.

Care credeți că sunt personalitățile din cultură și artă care au reușit să înțeleagă în adâncime identitatea românească?

Nu cred că cineva poate înțelege, mai mult sau mai puțin adânc, identitatea unui neam, inclusiv a celui românesc. Noi, fiind români, trăind în cuprinderea acestei paradigme identitare, suntem sub imperiul ei în ceea ce facem, modelați de ea. Iar spiritele mari, și doar ele, o remodelează, prin opera lor care îi sporește tăriei spirituale a țării taina, adâncurile, spre bucuria noilor generații.

Sunteți apropiat în chip aparte de vreun sfânt?

Sunt nu doar apropiat, ci chiar copleșit de măreția unui sfânt care încă nu a fost oficializat de biserică, dar sunt sigur că lucru acesta se va întâmpla. Sper, cât de curând. El s-a numit ca pământean: Mircea Vulcănescu. Pentru mine, el este cel mai proeminent dintre martirii închisorilor comuniste.

Credeți că românii care au fost deținuți politici și cei care au luptat împotriva comunismului în rezistența armată din munți sunt asemenea celor care au luptat, ori chiar și-au dat viața, pe câmpul de luptă, sub steag românesc?

Țara noastră datorează enorm, ca să nu spun că datorează chiar totul acelora dintre noi care și-au jertfit viața pentru ființa ei, indiferent unde: pe fronturile de luptă, în războaie, în munți cu arma în mână, în temnițele politice, în lagăre. Nimic nu s-a înfăptuit durabil în istoria noastră fără jertfa enormă a celor mulți și umili. Gândiți-vă la jertfele din câmpiile Bulgariei, în Războiul de Independență, la cele din Primul Război Mondial care stau temelie la realizarea Unirii celei mari, la cele din al Doilea Război Mondial, când numai la Oarba pe Mureș au murit 11.000 de tineri, dar care au dus la statutul teritorial al țării de azi. Nu îi pun cu nimic mai prejos pe luptătorii din munți și pe obijduiții închisorilor comuniste.

În comunism, România a traversat o perioadă neagră din punct de vedere al libertății. Sfârșitul ei a fost marcat de jertfa celor care au murit atunci, majoritatea tineri. Părintele Constantin Galeriu a accentuat caracterul spiritual al Revoluției din 1989: Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Mai au aceste reflexii semnificație azi și în viitor, pentru generațiile care nu au cunoscut comunismul?

Cuvintele acestea pe care le reproduce Părintele Galeriu sunt de fapt ale unui vers refren dintr-un cântec de luptă și jertfă al tineretului interbelic. Ion Iliescu avea de ce să se teamă de acei tineri din Piața Universității, cărora li se adresa cuviosul Părinte, avea de ce să se teamă pentru că reprezenta un curent ideologic opus. El era comunismul internaționalist, iar ei naționalismul. În rest trebuie să spun că nu cred în revoluții, ci în puterea fiecăruia dintre noi, fără ajutor de niciunde, de a face ceva pentru familia sa, pentru cei de aceiași credință religioasă, pentru cei din neamul său, pentru umanitate. Sunt cercurile concentrice ale unor totalități organice cărora aparținem ființial. Numai întru cât suntem subjugați lor existăm cu adevărat.

La mijlocul secolului al XV-lea, Maica Domnului a întors pe Sfântul Iosif de la Bisericani înapoi, atunci când aceasta voia să meargă în Athos, spunându-i că și aici este grădina ei. La sfârșitul secolului al XX-lea, papa Ioan Paul al II-lea a numit România „Grădină a Maicii Domnului”. Din cele trăite de Dvs., care credeți că este temeiul acestei numiri?

România este grădina Maicii Domnului în măsura în care și alte locuri pot fi presupuse ca având același privilegiu de sfințenie. Există un fragment rămas de la filozoful presocratic Heraclid care spune: Intrați, sunt și aici zei. În exegeza acestor cuvinte a fost acceptată ipoteza unui român: Octavian Vuia. Acesta a amintit că, în Antichitate, oaspeții erau primiți în încăperea în care era altarul cu zeii casei. Locuințele antice din zona mediteraneană unde trăia filozoful nostru nu aveau încălzire și s-a spus că tocmai era o zi mai friguroasă iar filozoful se zgribulea pe lângă soba din bucătărie, singura din locuință unde se afla un foc, pentru a găti la el bucatele. Celor care se uimeau de faptul că Heraclid îi primește nu în încăperea cu altarul, după datină, ci la bucătărie, filozoful le adresează îndemnul: Intrați, sunt și aici zei! Sfințenia poate fi pretutindeni, în funcție doar de sufletul omului.

Ideea seriei de interviuri „Gânduri pentru frumusețea României” a apărut constatând câteva paradoxuri: ne mândrim că suntem români, dar ne denigrăm unii pe alții; străinii văd o frumusețe în țara și poporul nostru de care noi ne mirăm; deși se considerăm că avem originea într-un neam mereu dezbinat și dezbinarea ne însoțește în istoria, totuși am căutat mereu unitatea; în timp ce ne mândrim cu spiritualitatea și cultura noastră, neglijăm să le cunoaștem pe măsura prețuirii pe care le-o arătăm declarativ.

Print Friendly, PDF & Email

, , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns