Occidentul fără Dumnezeu și România fără viitor / Adrian Mateescu

75316

Scrisoarea deschisă a studentei românce din Londra care scrie că Dumnezeu a fost ucis în Occident și arată cât de minunată este România, față de Occidentul desacralizat, a trezit multe comentarii pe Internet. Dincolo de faptul că fata este de bani gata și nu pune toate virgulele, cum s-au grăbit să sesizeze diferiți comentatori, discuția de fond merită purtată. Este adevărat că Occidentul pierde din spiritualitate și este dominat de „valori” materialiste și individualiste și de corectitudinea politică. Dumnezeu este însă în continuare prezent și acolo. Cât despre România, cu toată bogăția naturală, spirituală, istorică și umană, din păcate are o administrație de stat care nu asigură servicii de calitate, nici locuri de muncă și nici perspective tinerilor.

N-am fost niciodată în Marea Britanie și nici n-o cunosc pe Cristina Mărcuș, care se intitulează Domnița Dacă pe Facebook, dar îmi permit să-i răspund din perspectiva unui tânăr care a trăit și el o vreme în Occident, în cele două capitale ale motorului UE, Berlin și Paris. Am fost bursier Erasmus în anul 3 la Sciences-Po Paris, una din Grandes Ecoles, școlile cele mai prestigioase din Franța și am cunoscut sistemul lor de învățământ. Accentul se punea foarte mult pe formă și pe structurare, pe argumente: plan cu două părți, două subpărți, argumente, teze și tot felul de prezentări orale, iar orice abateri sau un stil mai liber îi făcea pe profesori să taie în carne vie. Am făcut cunoștință pe lângă rigoarea franceză, cu politețea lor, care adesea te îngheța – era o dovadă de civilizație care te obliga și pe tine să mulțumești, să te porți ca ei. Într-un fel ți se părea ceva pozitiv dacă te gândeai că în România la magazin ești primit adesea de o vânzătoare acră, care poate nu-ți dă „Bună ziua” sau se mai și răstește la tine. Politețea lor mi s-a părut însă de multe ori ipocrită.

Da, am simțit și eu cât de greu este să fii departe de familie, de cei dragi, într-o țară în care oamenii pun mult mai mult accent pe valorile materiale decât pe prietenie, dragoste, relații de familie. Am înțeles că nimeni, nici membri ai familiei sau prieteni români nu te primesc să stai prea mult timp la ei, fără să se gândească la costuri, în numele legăturilor de sânge sau de amiciție. Nu pentru că sunt răi, ci pentru că sunt influențați de mediu. Acesta le impune să fie competitivi, să economisească, să reușească, luptând pentru un statut mai bun, să se compare cu ceilalți permanent.

Mai târziu, când am revenit la Paris, om căsătorit, într-un mic concediu cu soția, am întâlnit odată pe stradă un francez bătrân, care a intrat în vorbă cu noi. Era fost comisar de poliție și spunea că avusese de-a face cu mulți infractori români, dar că știe să facă diferența între oameni buni și răi. Surprinzător a fost că el, francezul, ni s-a plâns apoi că fibra morală a marii națiuni din care face parte s-a deteriorat. Că nu mai există raportare la valori umane, ci toate relațiile interumane sunt dominate de materialism și individualism. Generația tânără este alienată și trăiește în propria lume, cu căștile pe urechi, iar noi nu mai putem pătrunde acolo, ne-a mai spus el. Iar concluzia sa a fost și mai amară: Les chinois nous ont pris tout, sauf l’egoisme.

Dumnezeu n-a murit în Occident

Într-adevăr, globalizarea a diluat identitățile, iar Occidentul este dominat acum de artificial creata corectitudine politică, așa cum observa Cristina Mărcuș. Dar Dumnezeu n-a murit în Occident. E adevărat că bisericile (preponderent catolice și protestante) sunt tot mai goale și numărul ateilor crește, dar asta se datorează lipsei unui mesaj duhovnicesc, care există în spațiul ortodox. Catolicii și protestanții au oferit tot ce puteau să ofere credincioșilor din punct de vedere social și material. Întâlniri, cluburi de socializare, ajutoare, acțiuni de ajutorare a celor bolnavi, acțiuni ecologice, dar toate aceste lucruri exterioare nu pot să țină loc rugăciunii inimii și relației personale cu Dumnezeu. Biserica Ortodoxă acordă o mare importanţă îndumnezeirii, care înseamnă comuniunea omului cu Dumnezeu.

Și, totuși, în Franța secularistă, țara în care laicitatea este cel mai puternic ancorată, au avut loc recent manifestații de milioane de oameni împotriva „căsătoriilor” homosexuale și a dreptului acordat persoanelor de același sex de a adopta copii. În ciuda deciziei autorităților, a corectitudinii politice, valorile tradiționale ale familiei nu s-au pierdut. În plus, în Paris există două biserici ortodoxe românești care se umplu în weekend-uri de credincioși. Dumnezeu n-a murit în Occident, ci este prezent peste tot, în taina slujbei de la Saint-Sulpice sau pe străzi, într-o întâlnire cu un om de suflet, într-un peisaj care te impresionează, la fel ca și în România.

În legătură cu observația studentei din Marea Britanie că „nu mai învăţăm copiii de mici să se comporte ca băieței sau fetiţe, ci îi lăsăm pe ei să îşi aleagă ce sex vor să aibă, ajungându-se la un număr imens de homosexuali creaţi de societate”, nu pot să fiu de acord întru totul cu această afirmație. Am întâlnit într-una dintre peregrinările mele în Paris o rudă cu valori din acestea postmoderne, favorabilă căsătoriilor gay, ultraliberală, ecologistă. Credea cu sinceritate în egalitate, toleranță pentru toți, fără discriminare de sex, rasă și religie. Ea mi-a spus că nu-și va iubi mai puțin băiețelul dacă ar afla că este homosexual, ci că ar fi alegerea lui. Am fost însă surprins de răspunsul prompt al micuțului care auzise discuția: „Mami, vorbești prostii. Niciodată!”, a spus puștiul de doar șase ani. Precizez aici că nu am nimic cu această orientare atât timp cât ea este o alegere personală care se manifestă în cadrul privat, și nu încearcă să ni se impună în spațiul public cu o propagandă agresivă, sprijinită de corectitudinea politică, ajungându-se la aberații precum punerea semnului egal între creștin și homofob.

Revenind la Dumnezeu și la românii de peste hotare, am trăit o vreme și în Berlin, un oraș cât se poate de libertin, „cool” și „trashy”. La orice oră puteai să vezi în S-Bahn și în alte mijloace de transport, tineri, fete și băieți, cu berea în mână, fuste scurte, coafuri extravagante etc. Totuși, acolo am avut parte de o experiență duhovnicească deosebită într-o mică bisericuță română. În România avem într-adevăr Sfinți care se roagă pentru noi, atâtea mânăstiri și biserici deosebite și „e un pământ binecuvântat de oasele şi sângele atâtor martiri”, dar eu m-am apropiat de Biserică mai mult acolo, departe, în Occidentul considerat decadent.

Cât despre românii care fug în Occident, am vorbit cu mulți români din Berlin care mi-au spus că în fiecare an spun că vor să se întoarcă. Și nu o fac până la urmă. Le e dor de casă, au familii acolo cărora le trimit bani, sau n-au familii și singurătatea îi apasă, dar vor să-și facă un viitor. Unii muncesc ca să-și clădească o casă în țară pe care n-ar putea altfel să și-o permită. Alții îmi spuneau cu amar că nici acasă, nici aici nu se mai simt Acasă, ci sunt străini, prinși între două lumi.

România fără viitor

Eu nu i-aș condamna însă și nici nu i-aș ironiza. Ce le oferă România? Pe lângă o țară într-adevăr înzeestrată de Dumnezeu cu frumusețe naturală deosebită, cu munți, cu ape, cu mare, cu oameni buni și mai puțini buni, avem aceleași probleme nerezolvate de ani de zile. Plătim impozite și taxe pentru servicii publice de proastă calitate. Sistemul de sănătate este la pământ, subfinanțat, fără apreciere pentru pacienții care nu dau șpagă, fără apreciere pentru tinerii doctori care pleacă masiv în străinătate.

Tinerii cu studii, mulți dintre ei bine pregătiți și dornici să facă ceva, nu-și găsesc de lucru în domeniile în care au studiat. Mai mult, suntem țara tuturor call-center-urilor și a serviciilor, unde absolvenții sunt exploatați de multinaționale străine pe salarii de nimic pentru a vorbi la telefon ca roboții ore în șir. Țara în care nu mai găsești meșteri și nici muncitori care să lucreze câmpul la sat. Țara în care patronii plătesc încă un salariu la stat de angajat, ca și contribuții, unde inițiativele de a-ți lansa o afacere nu sunt încurajate. Iar întrebările Cristinei Mărcuș „De ce acceptăm ca Securiştii comunişti să ne conducă în continuare prin politică şi educaţie? De ce acceptăm ideile occidentale cu braţele deschise? De ce acceptăm ca în continuare memoria luptătorilor anticomunişti să fie călcată în picioare şi la 22 de ani de la aparenta schimbare a regimului încă nu le sunt recunoscute meritele?” rămân justificate, dar din păcate retorice.

Nemaivorbind de clasa politică, coruptă și total nepăsătoare la viitorul populației. De multe ori și eu am simțit această lipsă de perspectivă a generației mele. Și de multe ori mi s-a pus și mie întrebarea: Cum de te-ai mai întors? Mai ales după ce m-am întors dintr-un stagiu jurnalistic de trei luni de la Berlin, întrebarea a revenit obsesiv. Ei, uite că m-am întors pentru că nu te primesc cei de acolo cu brațele deschise să te angajezi, iar în plus eu mă cunosc destul de bine și știu că nu pot să stau departe de casă, de prieteni, de familie, de țară, de umorul și discuțiile noastre prea mult timp. Asta nu înseamnă că nu am și eu momente când fug din țară, când vreau să iau o pauză – de la politicienii aroganți, corupți și analfabeți, de la stresul și încrâncenarea oamenilor din București, de la presa tabloidizată sau politic-isterizată, de la învălmășeala, nervii și haosul din trafic și de la toate celelalte probleme ale României pe care le cunoaștem cu toții și care par irezolvabile. Atunci mă duc puțin prin afară – la Paris, Berlin sau pe o insulă în Grecia. Mă întorc însă de fiecare dată. Pot însă să-i înțeleg și pe cei care n-o fac, îi respect și nu pot să-i condamn pentru că știu că nu le e ușor.

Sursă foto: OrthPhoto

Print Friendly, PDF & Email
No comments yet.

Lasă un răspuns