Părintele Iustin Popovici: Educaţia teandrică şi umanistă (III)

fr_justin_popovich2-218x300

Citeşte aici prima parte a articolului şi aici partea a doua.

Educaţia şi practica vieţii nu reprezintă nimic altceva decât prelungirea şi iradierea sfinţeniei. Sfântul emite lumină şi datorită acestui lucru el iluminează şi educă. Educaţia presupune sfinţenia în întreaga sa fiinţă. Adevărata educaţie ne-o oferă, de fapt, sfântul. Fără sfinţi nu există adevăraţi dascăli şi educatori. Nici nu există adevărată educaţie fără sfinţenie.

Fără de lumină nu există iluminare. Sfinţenia este sfinţenie prin intermediul dumnezeieştii lumini.

Adevărata educaţie şi adevărata iluminare nu sunt nimic altceva decât o iradiere a sfinţeniei; doar sfinţii sunt cu adevărat iluminaţi. Sfinţenia trăieşte şi respiră prin lumină, strălucind şi învăţând în acelaşi timp. Există, prin urmare, o identitate comună sfinţeniei şi iluminării. Cu adevărat, deci, educaţia înseamnă iluminare – prin sfinţirea în Duhul Sfânt care este vehicolul şi creatorul sfinţeniei şi al luminii cunoştinţei. Sfinţii, întrucât ei sunt sfinţiţi şi iluminaţi de Duhul Sfânt, sunt şi adevăraţi dascăli şi educatori.

Educaţia fără sfinţenie, şi anume educaţia fără sfinţirea de către Duhul Sfânt, şi fără desăvârşirea şi împlinirea omului prin Dumnezeu-omul Hristos, adică educaţia ateistă, a influenţat Europa, ducând la idolatria umanistă. Nu este important dacă această idolatrie se manifestă prin divinizarea papei sau a culturii, ştiinţei, civilizaţiei, artelor, politicii, modei.

Pretutindeni obiectivul principal este acela de a structura omul, societatea şi lumea fără Dumnezeu, fără Hristos. Acest lucru este valabil şi în ceea ce priveşte educaţia. În acest caz, principalul obiectiv este acela de a ilumina omul şi umanitatea fără Hristos, fără Dumnezeu.

În această direcţie, educaţia umanistă se ocupă de crearea omului nou. Planul în ceea ce priveşte acest om nou este simplu: Hristos nu poate exista în omul cel nou. Europa s-a dedicat cu totul acestei preocupări şi a început să creeze noul om fără Dumnezeu, societatea fără Dumnezeu, umanitatea fără Dumnezeu.

Renaşterea umpluse multe inimi cu nădejde. Acesta era un lucru firesc întrucât europeanul se ofilise la umbra Vaticanului. Prin filosofia sa scolastică, iluzorie, şi prin iezuitismul lui sălbatic în etică, Vaticanul secase forţele vitale, creatoare ale europeanului.

Prin urmare, reînnoirea europeanului cu duhul umanist al Greciei antice a fost socotit ca fiind de o importanţă vitală pentru a împiedica moartea sa iminentă. Pentru a se putea realiza acest lucru era necesar ca europeanul să fie îndepărtat de Hristos şi să fie ruptă orice legătură a sa cu lumea nevăzută. Rousseau a luat multe lucruri din natură şi le-a aplicat omului. De îndată se naşte următoarea întrebare: ce anume formează natura umană? Simţurile, răspunde filosofia empirică a lui Locke şi Hume. Întreaga natură umană se rezumă la simţuri.

Omul, care este în chip esenţial definit prin simţuri, este foarte primitiv şi grosolan.

Din această pricină, filosofia raţionalistă a lui Descartes şi Kant propune un nou tip uman: omul ca intelect. Omul este, mai presus de orice, o fiinţă raţională. Orice altceva din el este fără importanţă, în afara raţiunii care deţine supremaţia în cadrul fiinţei sale. Totuşi, voliţioniştii, în frunte cu Schopenhauer şi Styerner susţin că a fost omis elementul cel mai important din om. Esenţa umană nu poate fi rezumată nici la simţuri şi nici la raţiune, întrucât el nu poate fi definit de către acestea. Mai degrabă, voinţa este cea care îl defineşte în chip esenţial. Într-adevăr, susţin ei, omul definit de către voinţă este omul adevărat; el este omul cel nou.

După aceea, Europa a fost îndreptată spre căutarea omului celui nou printre creaturile inferioare pentru ca, bazându-se pe filiaţia cu regnul animal, să creeze omul fără de Dumnezeu. S-au auzit multe strigăte de bucurie atunci când a fost pronunţată ipoteza originii omului din maimuţă şi alte mamifere. Nietzsche, cu furtunile şi cutremurele sale, a năvălit în universul gândirii distructive a Europei. Cu patimă profetică şi cu ardoare poetică, el a avansat lumii evanghelia sa cu privire la om. Mai înflăcărat în gânduri decât în simţurile sale, el a extrapolat din voliţionismul lui Darwin concluzia îndrăzneaţă, dar logică: dacă maimuţa reprezintă legătura de tranziţie către om, de ce oare nu poate fi omul legătura de tranziţie către supraom? Într-adevăr, omul este o fiinţă care stă între victorie şi păcat. „Ce reprezintă maimuţa faţă de om? Este un obiect de ruşine şi de ocară. Acelaşi lucru este valabil în ceea ce priveşte relaţia dintre om şi supraom: ruşine şi ocară”. Supraomul este raţiunea pământului şi scopul istoriei.

Va urma.

Sursă: Părintele Iustin Popovici, CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS

Print Friendly, PDF & Email
No comments yet.

Lasă un răspuns