„Plecarea din ţară a fost ca o trecere prin moarte”- Un interviu tulburător cu părintele Simion Felecan, preot paroh la Parohia Ortodoxă „Buna Vestire” din München

de Gabriela Palade, romaningermania.ro

Reporter: Părinte, înainte de a pleca din România şi de a rămâne în Germania, eraţi preot la catedrala episcopală din Cluj. Aţi avut un motiv, care nu este vizibil în parcursul dvs. profesional, pentru care aţi simţit că trebuie să plecaţi din ţară, că nu mai puteţi continua la Cluj?

Pr. Simion Felecan: Înainte de a pleca din ţară eram eclesiarhul, superiorul, catedralei din Cluj. Dar, înainte de a ajunge în acest post, am parcurs un drum lung; am fost cântăreţ al catedralei; apoi, după terminarea studiilor universitare, episcopul de atunci al Clujului, P.S. Teofil Herineanu, m-a angajat ca secretar la cabinetul său personal, hirotonindu-mă diacon pentru catedrală, unde am slujit timp de 11 ani, iar apoi m-a numit preot şi eclesiarh. În catedrală am crescut, aici m-am format ca om şi slujitor al Bisericii. Şi pentru a vă răspunde cât mai concis, am să vă spun că, în septembrie 1987 am plecat forţat de împrejurări, cu o foarte mare durere în suflet. Plecarea aceasta a fost ca o trecere prin moarte. Iar singurul motiv pentru care am plecat a fost presiunea pe care Securitatea a făcut-o asupra mea. Alt motiv n-am avut. Voiau cu orice preţ să mă facă colaborator al lor, adică turnător. Prima tentativă în acest scop a fost în timpul studiilor, dar n-a ţinut nici atunci, şi nici după aceea.

Reporter: După plecarea dvs. a avut cineva din familie de suferit? Ce s-a întâmplat?

Pr. Simion Felecan: Întreaga familie. În primul rând copiii, părinţii, dar şi mulţi credincioşi. De noi, adică eu şi soţia, nu mai vorbesc pentru că ar fi prea multe de spus. Cei ce-au trecut prin acest Purgator ştiu despre ce este vorba, iar celor ce n-au trecut prin astfel de momente, e foarte greu să le explici, să te faci înţeles.

 „Am găsit românii din Germania destul de divizaţi, extrem de suspicioşi, atenţi la orice vorbă şi gest”

Reporter: Cum i-aţi găsit pe românii care trăiau în Germania în acele timpuri şi cum aţi reuşit să le câştigaţi încrederea? Ştim că în scurt timp de la sosirea dvs. ei v-au cerut să fiţi preotul lor.

Pr. Simion Felecan: Oricum, erau mai fericiţi decât cei rămaşi în România. Asta, aşa, ca să glumim puţin. Spre marea mea surprindere nu i-am găsit aşa cum mă aşteptam şi cum ar fi fost firesc să fie. I-am găsit destul de divizaţi, extrem de suspicioşi, atenţi la orice vorbă şi gest. Sufereau cumplit, unii motivaţi de sindromul spionitei. Acest fenomen a măcinat cel mai mult exilul românesc. Românii care trăiesc astăzi în Germania sau oriunde un lume n-au cum să-şi dea seama de starea românului de atunci. Cei ce fugeam din ţară aveam impresia că, odată trecută graniţa, am scăpat de toate problemele din România. Noi nu ştiam că Securitatea era la fel de prezentă ca şi în ţară. Uneori chiar mai prezentă. În ţară eram vizaţi doar unii, aici erau în colimator toţi, până la unul. Aici, Securitatea avea misiunea să menţină permanent o stare de suspiciune între noi toţi. Fiecare se temea de celălalt, uneori chiar şi atunci când erau prieteni. Or, să trăieşti permanent într-o astfel de stare nu e uşor. Iar pentru cei ce am avut privilegiul să lucrăm la postul de radio Europa Liberă, ochelarii securiştilor erau cu dioptrii mari şi fumurii.

Ca să vă răspund şi la partea a doua a întrebării, trebuie să vă spun că, iniţial, eu intenţionam să plec direct în America, dar slujind de câteva ori cu părintele Dumitru Popa de la Freiburg, un om minunat, un om înţelept şi cu multă deschidere faţă de cei ce veneam din ţară, Sfinţia sa mi-a încredinţat mie să oficiez slujbele de Sfintele sărbători ale Naşterii Domnului, deşi în acel moment eram trei preoţi români rămaşi la München. Am slujit toţi trei, iar dintre toţi oamenii s-au oprit la mine, rugându-mă să nu mai plec în America. Între timp, ceilalalţi doi şi-au găsit rostul lor în alte oraşe, iar eu am rămas la München. Ulterior, credincioşii mi-au spus că s-au interesat despre mine chiar şi la părintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, care era stabilit deja în America. Am să adaug faptul că, numai după câteva luni, mai precis la 25 martie 1988, de hramul parohiei noastre, a venit părintele Calciu la München, am slujit împreună şi a fost pentru mine ca o confirmare a încrederii pe care Sfinţia sa mi-a acordat-o atât mie cât şi credincioşilor cărora m-a recomandat. Părintele Calciu era – şi a rămas până la moarte – o autoritate morală incontestabilă în faţa tuturor românilor din lume, desigur, cu excepţia securiştilor care-l urau de moarte. Aveau pentru ce.

 „Pentru cei veniţi legal, Germania era izbăvirea, venirea într-o altă lume de care se puteau bucura. Şi noi veneam într-o altă lume, dar nu ne puteam bucura”

Reporter: Care erau greutăţile românilor ajunşi în Germania în acea perioadă? Erau marcaţi de faptul că pe numele lor fuseseră deja eliberate sentinţe în care erau numiţi trădători de ţară? Erau sfâşiaţi de dorul pentru toţi cei dragi pe care-i lăsaseră în România lui Ceauşescu?

Pr. Simion Felecan: Erau, distinsă doamnă. Vreau să vă spun că, atunci, erau mai multe categorii de refugiaţi: Erau cei ce, într-adevăr, nu mai puteau suporta regimul dictatorial comunisto-securist al lui Ceauşescu. Erau, apoi, cei ce căutau o lume mai bună, o viaţă mai liberă, un trai mai bun. Aici se încadrează oarecum cei refugiaţi din motive economice. Aceştia erau mai scutiţi de travaliul interior, de procesele de conştiinţă, de dramele sufleteşti … Erau, apoi, o categorie care venea legal, prin căsătorie şi cei de origine germană, care aveau alt statut, alt drum de parcurs, cu alte perspective şi posibilităţi. Aceştia erau cei mai puţin afectaţi. Pentru ei, era izbăvirea, venirea într-o altă lume de care se puteau bucura. Şi noi veneam într-o altă lume, dar nu ne puteam bucura de ea decât parţial, şi după un timp mai îndelungat. Mai exista o categorie specială; cei trimişi în misiune, securiştii care făceau pe exilanţii, dar care în realitate aveau misiuni speciale printre noi, exilaţii politici. Ca preot care cunosc în bună măsură psihologia oamenilor, mi-am dat seama imediat de prezenţa acestora printre noi. Mi s-a confirmat acest lucru după evenimentele din decembrie 89. Pe unii nu i-am mai văzut niciodată.

 „E o adevărată artă să poţi lua viaţa de la început (…) Aventurierii şi introvertiţii sunt singurii care pot supravieţui (…) Cei ce au reuşit ceva în ţară, au reuşit şi aici”

Reporter: Cum ne-aţi putea caracteriza, în câteva cuvinte, oamenii acelor vremuri? Îşi păstrau curajul, erau hotărâţi să se realizeze aici, în Germania, sau erau cuprinşi de remuşcări în cazul în care familia lor rămasă în ţară avea de suferit?

Pr. Simion Felecan: Aşa cum am spus mai înainte: fiecare cu interesul, cu caracterul, cu idealul său. Unii erau, într-adevăr, nişte luptători. Aceştia erau oamenii cu principii, cu conduită morală, cu idealuri nobile, cu un potenţial intelectual şi moral ridicat. Alţii, în schimb, urmăreau doar bucuriile imediate, să aibă bani, să-şi poată permite o maşină mai acătări, să-şi poată face concediile în Tenerife şi să epateze atunci când se întorceau în ţară. Desigur, e o adevărată artă să poţi lua viaţa de la început. Asta presupune un complex de aptitudini, uneori nonconformiste. Am sesizat încă din primele luni petrecute la München că „aventurierii” şi „introvertiţii” sunt singurii care pot supravieţui. Aventurierii, pentru că ei sunt acasă oriunde, nu pun la suflet nimic, uneori riscă totul … De cealaltă parte, introvertiţii, adică oamenii cu personalitate interioară, cu o credinţă puternică, lucrătoare, vie; oameni cu multă forţă interioară care-L au pe Dumnezeu cu ei şi în ei, oameni care au convingerea că fără Dumnezeu nu poţi face nimic bun. Aş mai adăuga ceva important: am ajuns la concluzia că omul nu-şi poate schimba prea mult propria personalitate, structura sa interioară, potenţialul său intelectual şi spiritual. De aceea, cei ce au reuşit ceva în ţară, au reuşit şi aici, iar cei ce au trăit cu iluzia că, venind într-o altă lume, ei înşişi vor fi altceva, s-au înşelat. Nu poţi fugi de propria ta umbră! Omnia mea mecum porto = Toate ale mele le port cu mine! Aşa am adus cu noi şi cele bune, dar şi cele rele. Or, ca preot, ca om care ai o misiune specială, ai de administrat un dar care ţi s-a dat – comoara Harului dumnezeiesc – e foarte greu când te afli în postura de a trebui să-l ajuţi pe altul, dar în acelaşi timp trebuie să te ajuţi pe tine însuţi ca să-l poţi ajuta pe aproapele tău. În aceasta constă greutatea misiunii preoţesti mai ales aici, în diaspora.

Reporter: Redaţi-ne o întâmplare care v-a impresionat în mod deosebit atunci când aţi ajuns în Germania.

Pr. Simion Felecan: 25 septembrie 1987 a fost ziua în care m-am prezentat autorităţilor de la München, cerând azil politic. Primul şoc l-am avut în momentul în care am predat paşapoartele. Am avut senzaţia că mi-am pierdut propria identitate. Dar cel mai dramatic moment l-am avut după câteva zile. Era în toi Oktoberfest-ul. Familia care ne-a găzduit câteva zile, şi care ne-a ajutat la autorităţi, văzându-ne atât de răscoliţi sufleteşte, ne-a propus să mergem împreună la Oktoberfest. După ce am străbătut în lung şi-n lat întreg arealul, am fost invitaţi la o masă într-un cort imens, pentru a lua masa. Înăuntru – o veselie de nedescris. Mesele pline de bunătăţi, iar berea curgea de la o masă la alta. Într-un târziu au sosit şi porţia de pui şi halba de bere pentru fiecare. M-am uitat cu uimire la tot ce era pe masă şi pur şi simplu am început să plâng spre mirarea celor din jur. Toţi râdeau şi se bucurau, numai eu plângeam. Cunoscându-mă prea bine, preoteasa ştia de ce plâng şi a început şi ea să plângă. <<- Nu se poate! Nu mai înţeleg nimic din tot ceea ce se petrece în această lume. Cum e posibil ca, aici, în ţara care a declanşat şi primul, şi al doilea război mondial, să se trăiască într-o atât de de mare opulenţă, iar la noi să fie atâta mizerie, atâtea lipsuri, atâta suferinţă? Ce blestem poate să fie pe ţara noastră?>> Îmi făceam procese de conştiinţă gândindu-mă la cei trei copii rămaşi la Cluj, despre care nu ştiam ce mai au pe masă, iar eu … Acesta a fost cel mai mare şoc, cea mai tulburătoare experienţă pe care am trăit-o încă din primele zile la München. Au urmat, desigur, şi altele.

Am avut, în schimb, şi experienţe fericite. Am cunoscut o altă lume şi, din această lume, am reuşit să înţeleg cât de complexă este lucrarea lui Dumnezeu cu fiecare dintre noi. Am avut fericirea să cunosc oameni, puţini, de mare nobleţe sufletească, de care m-am legat sufleteşte, astfel încât n-am mai putut să-i părăsesc nici după evenimentele din `89 deşi mi-aş fi dorit să mă reîntorc imediat acasă. Şi aşa, iată, se împlinesc 25 de ani petrecuţi la München. Nu regret nimic, pentru că sunt conştient că aceasta a fost voia Celui ce m-a trimis în această misiune sfântă. Vedeţi, şi pe mine m-a trimis Cineva, dar m-a trimis să zidesc, nu să risipesc, nu să dezbin, nu să mă aflu în treabă, vorba lui Petre Ţuţea.

Reporter: Puteţi să ne povestiţi despre colaborarea cu Europa Liberă? Ce simboliza această instituţie mass-media pentru românii acelor timpuri?

Pr. Simion Felecan: Colaborarea cu acest post de radio, unic în felul sau, a fost, zic eu, plăcută şi fructuoasă. Colaborarea a durat 8 ani, din primele luni petrecute la München şi până în ziua plecării la Praga. Eram patru preoţi care transmiteam predica duminicală: pr. Gheorghe Calciu Dumitreasa, pr.Viorel Mehedinţu, monseniorul Octavian Bârlea din partea Bisericii Unite şi subsemnatul. Eu, însă, am colaborat şi la emisiunea „Lumea Creştină” a domnului Nicolae Stroescu Stănişoară şi doamna Doina Alexandru, la „Tinerama” lui Max Bănuş, şi altele. Uneori eram pe post de „springer”, adică ori de câte ori era nevoie de o emisiune mai specială, eram solicitat. Pe perioada evenimentelor din `89, am trăit momente unice, de nedescris, împreună cu toţi cei din Departamentul românesc. Am avut, de asemenea, bucuria şi privilegiul să fiu prezent la Primirea Majestăţii sale, Regele Mihai, de către directorul american. De asemenea, am fost prezent la ultima vizită pe care a făcut-o Principesa Ileana a României – maica Alexandra.

Reporter: L-aţi cunoscut pe Ion Ioanid, cel care a făcut 12 ani de temniţă pe vremea comuniştilor, şi care, la 5 ani de la eliberare, a ajuns în Germania, unde a cerut azil politic şi a lucrat peste 20 de ani la Europa Liberă, scriind „Închisoarea noastră cea de toate zilele”? Cât de apropiat aţi fost de acest om şi ce v-a impresionat cel mai mult la el?

Pr. Simion Felecan: Nu numai că l-am cunoscut pe Ion Ioanid, dar am fost şi foarte apropiat de el până în ultima clipă a vieţii sale pământeşti. Eu l-am înmormântat şi pe el, şi pe soţia sa, Nora. A fost şi membru în Consiliul parohial. Venea aproape duminică de duminică la biserică. Ion Ioanid a fost un luptător, un om foarte dârz şi neclintit în principiile sale. În grupul de prieteni era deosebit de agreabil şi omenos, glumeţ şi deschis. Marele meu regret este că nu avem un cimitir românesc aici, la München. Ia închipuiţi-vă că i-am avea pe toţi la un loc, pe Vlad Georgescu, George Ciorănescu, Ion Ioanid, Constantin Nagacevschi şi mulţi alţii, care-şi dorm aici somnul de veci şi cărora eu le-am împărtăşit ultima binecuvântare a Bisericii, pentru veşnicie.

Reporter: Aţi afirmat, în predica de la înmormântarea sa, că „Ion Ioanid nu s-a temut de nimeni şi de nimic. Nu s-a temut niciodată de securişti, nu i-a fost frică nici de torţionari. Nu i-a fost frică nici de delatori şi mincinoşi, nu s-a lăsat copleşit nici de boală şi nici chiar de moarte”. Este curajul o trăsatură definitorie a celor care au fugit din ţară înainte de 1989?

Pr. Simion Felecan: Este! Cum să nu fie? Nu curaj se numeşte puterea de a te împotrivi unui sistem cum a fost sistemul comunist sau nazist, unor principii care-ţi dăunează ţie şi semenilor tăi, unei lumi în care nu te regăseşti sub nicio formă, unei lumi care nu-ţi aparţine? Uneori a fost nevoie de un curaj nebun. Or, Ion Ioanid a fost unul dintre cei ce-au dovedit acest curaj nebun.

Puţini din cei ce au participat la slujba de înmormântare ştiau, de fapt, motivul pentru care am acentual eu aceste trăsături fundamentale ale caracterului său, ale personalităţii sale. Spun pentru prima dată acest lucru. Cu câteva ore înainte de moarte sa, m-am dus să-i fac rugăciunile îndatinate. La căpătâiul său era o doamnă, o cunoştinţă de-a sa. N-am intrat bine şi, văzând că eu mă pregătesc pentru rugăciune, mi-a şoptit la ureche: <<Aveţi grijă, vorbiţi încet să nu vă audă, să nu se sperie de moarte>>. M-am uitat la dânsa şi am rugat-o, tot încet, să iasă pe coridor spunându-i: <<Ion Ioanid nu s-a speriat de nimic în viaţă, şi o să se sperie de o rugăciune, de un preot?! >> A ieşit femeia afară şi am rămas numai eu, el şi Bunul Dumnezeu. I-am făcut rugăciunile de dezlegare şi aşa a plecat, tot neînfricat, în lumea veşniciei. Sincer să fiu, m-a tulburat atitudinea doamnei respective, şi de aceea am ţinut să-i amintesc, acolo pe marginea gropii, că eu l-am cunoscut mai bine pe Ion Ioanid, şi că lui nu i-a fost frică nici de moarte. El trecuse prin moarte de nenumărate ori, el sfidase moartea şi pe toti cauzatorii de moarte.

Reporter: Faţă de ce aţi trăit înainte, credeţi că acum libera circulaţie a românilor a schimbat atmosfera în diaspora românească, din punct de vedere al unităţii, comuniunii, sentimentelor dintre oameni?

Pr. Simion Felecan: Schimbările sunt profunde şi radicale. Situaţia de astăzi e total diferită de cea de atunci. Atunci a fost un anumit fel de probleme, acum sunt altele. Fiecare suntem chemaţi să gestionăm prezentul nostru, ceea ce trăim zi de zi şi clipă de clipă. Prin urmare, şi vremurile sunt altele şi, desigur, şi oamenii sunt altfel. Totul este într-o permanentă transformare. Este totuşi extrem de îngrijorător femonenul actual al împrăştierii oamenilor. Dar şi acest fenomen are părţi bune şi părţi rele. Nu ştim ce ne rezervă viitorul. În acest sens spun şi eu ceea ce spunea un mare gânditor german: ”Fie binevenită viaţa, orice ar aduce ea”. E frumos şi mângâietor în acelaşi timp.

 „Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască”

Reporter: Ce le-aţi transmite românilor din ţară, dar şi celor din Germania?

Pr. Simion Felecan: Celor din ţară am să le spun că, dacă n-au reuşit să-şi cunoască ţara şi valorile ei, vor reuşi acest lucru după ce vor pleca departe de ea. Cu cât se vor depărta mai mult de ea, cu atât li se va părea mai frumoasă şi mai preţioasă. Aşa cum se întâmplă atunci când priveşti un tablou într-o expoziţie.

Celor din diaspora le-aş spune să nu închidă cu cheia uşa la plecare, că s-ar putea să trebuiască să se întoarcă, poate uită ceva, acolo, acasă. Cine ar fi crezut vreodată că saşii se vor întoarce acasă după 1000 de ani? Important pentru noi, cei din diaspora, este să nu ne pierdem identitatea. Saşii şi şvabii sunt un bun exemplu în acest sens. Or, Bisericii tocmai acest rol important îi revine, desigur, după cel sacramental, de mântuire a fiecărui credincios.

În condiţiile de astăzi poţi să fii foarte simplu şi credincios creştin ortodox, şi român adevărat, indiferent unde ţi-ai ales să trăiesti în lume. Important, foarte important, este să nu-ţi pierzi identitatea, credinţa, dragostea de neam şi de valorile spirituale, morale şi culturale ale poporului tău. Eu am fost şi am rămas un optimist. Nu peste mulţi ani, în pofida situaţiei actuale, România va fi o ţară în care foarte mulţi vor dori să trăiască. Să dea Dumnezeu să ne vedem bucuroşi pe prispa casei, în vatra neuitaţilor noştri părinţi şi strămoşi.

Print Friendly, PDF & Email

, ,

No comments yet.

Lasă un răspuns