Pr. Radu Brînză, Departamentul Pro Vita al Arhiepiscopiei Iaşilor: „Avem 153 de familii cu peste opt copii şi nu sunt nici sărace, nici nefericite”

pr radu brinza

de Ştiri pentru viaţă

 

În perioada aceasta, părintele Radu Brînză poate fi găsit zi-lumină (ba chiar şi noaptea) la standul Pro Vita Iaşi instalat cu ocazia sărbătorii Sfintei Paraschiva în apropierea Mitropoliei, pe Bulevardul Ştefan cel Mare şi Sfânt din Iaşi. Am profitat de ocazie pentru a afla mai multe despre activitatea Mitropoliei Moldovei şi Bucovinei de apărare a vieţii şi familiei, dar şi despre cum se vede sărbătoarea Sfintei Parascheva cu ochii unui ieşean.

Părinte, ce gânduri şi obiective aţi avut când aţi dorit să fiți prezenți cu un stand la sărbătoarea Sfintei Parascheva?

Avem o tradiţie să fim prezenţi la Cuvioasa Parascheva. Întotdeauna când ieşim, avem acelaşi gând şi aceleaşi obiective: să sensibilizăm oamenii asupra ideii pro-viață, a faptului că viața în general trebuie protejată și anumite vieți, concret, au nevoie să fie protejate; pe de altă parte, să venim în ajutorul celor care au nevoie.

Pentru că relaţionăm cu oamenii, de foarte multe ori descoperim că prezenţa noastră pentru foarte mulţi este o soluţie. Mă gândesc mai ales la persoane care au trecut prin trauma avortului sau care sunt predispuse la aşa ceva. În cazul unei predispoziţii ai şansa să opreşti. Iar dacă s-a întâmplat, ai şansa să recuperezi – ceea ce e grozav, pentru că trebuie făcut tot efortul să recuperezi o femeie care trece printr-o astfel de experienţă. E suficientă căderea, e suficientă drama pe care o trăieşte – pentru că, mai devreme sau mai târziu, orice femeie conştientizează că avortul nu este o simplă procedură, ci este uciderea propriului copil. În momentul în care se produce declicul acesta, e marea ei dramă, pentru că ea conştientizează ce s-a întâmplat. De aceea, cel mai important e să o scoţi din situaţia aceasta. Mai greu conștientizează bărbații, pentru că ei nu simt atât de acut consecințele avortului.

Aici mă concentrez pe aceste două gânduri: pe de o parte, să ne facem simţită prezenţa – suntem aici –, pe de altă parte, să ajutăm şi să fim la dispoziţia celor care au astfel de nevoi.

Ne puteţi povesti un episod sau o persoană care v-a rămas în amintire din interacţiunea cu pelerinii şi vizitatorii care vin să se închine la Cuvioasa Parascheva?

Da, mi-e foarte dragă o amintire. S-a întâmplat chiar anul trecut. Era pe la două-trei noaptea. A venit o persoană şi, din schimbul de cuvinte, s-a simţit imediat deschiderea de suflet. Ne-am apropiat foarte mult şi s-a construit o relaţie care a dus, în momentul de faţă, la faptul că respectiva persoană este unul din dintre voluntari noştri de bază şi ne sprijină în tot ceea ce facem.

Ce înseamnă pentru urbea Iaşilor această sărbătoare? Simţiţi că vă ajută prezenţa şi protecţia sfintei în activitatea pe care o depuneţi la Departamentul Pro Vita?

Cu siguranţă. De altfel, Sfânta Parascheva e ocrotitoare. Dar noi o avem toată timpul, nu numai în aceste zile.

Astă vară, însă, am avut un pelerinaj în Serbia şi Muntenegru. Cred că a fost printre puţinele situaţii în care, când auzeau că suntem de la Iaşi sau din România, toată lumea se umplea de bucurie. Pentru că ştiau de Cuvioasa Parascheva, care în tot spaţiul balcanic este foarte prezentă. Dacă te duci în Serbia şi spui Sveta Petka, atunci toată lumea este fericită cu tine. Şi m-a impresionat mult lucrul acesta, văzând câtă evlavie există şi cât de mult simt oamenii ajutorul Cuvioasei Parascheva.

Eram în catedrala din Karlovţi. O tânără care era ghid pentru un grup de suedezi i-a lăsat pe cei din Suedia şi s-a conversat cu noi timp de vreo 10 minute, radiind de bucurie, datorită Sfintei Parascheva. Bun, Serbia e mai aproape de România. Dar am mers până pe malul Adriaticii, la Ostrov, la Mănăstirea Sfântului Vasile de la Ostrov. În vârf, la două mii de metri e chilia sfântului. Acolo, în cel mai intim loc al rugăciunii, am găsit medalion cu Sfânta Parascheva. Dacă se întâmplă asta într-un spaţiu atât de întins, cu atât mai mult noi, care sunt la Iaşi, suntem fericiţi şi simţim ajutorul Cuvioasei Parascheva în tot ceea ce facem.

Ce aţi realizat la Pro Vita Iaşi în anul care aproape că a trecut şi ce vă propuneţi în continuare?

De când ne-am înfiinţat, noi avem o strategie, adică suntem pe un drum. Încercăm pe acest drum să ajungem cât mai departe şi să îl facem cât mai consistent. Dacă e ceva care să mă bucure foarte mult anul acesta e că am reușit să formăm un grup de oameni foarte dedicaţi slujirii vieţii. Oameni nu doar din Iaşi, ci din ţară. Asta a fost ce mai mare realizare pentru mine, că ne-am cunoscut şi am avut bucuria să descopăr oameni care, deşi sunt departe – la Bucureşti, Braşov, Constanţa, Timişoara, Alba – gândesc la fel, simt la fel şi încearcă să rezolve nişte probleme într-o echipă.

Dacă reuşim să dezvoltăm lucrul acesta pe viitor, îmi propun ca, la anul pe vremea asta, la Cuvioasa, uitându-ne pe lista cu lucrurile pe care noi am hotărât să le facem, să vedem că toate sunt bifate şi făcute. Eu cel puţin, dar şi întreaga echipă de aici, de la Iaşi, o să avem bucuria că, într-adevăr, avem, în sfârşit, primele roade.

Ca orice activitate, o văd şi pe aceasta ca pe una din agricultură: e un timp când semeni, dar e un timp şi când culegi. Te bucuri când iei prima roşie, primul ardei, primul măr din ceea ce până atunci ai sperat, ai urmărit cum evoluează. La fel şi primele cireşe Pro Vita, sper să le culegem la anul din pomul acesta pe care l-am sădit!

 

Cum e primit şi privit activismul social pentru viaţă și pentru familie în Moldova?

Nu ştiu dacă sunt diferenţe foarte mari. Nu ştiu cum e primit în alte părţi, dar cred că e vorba de o inerţie. O inerţie pe care eu, la anii pe care îi am, o înţeleg dintr-o altă perspectivă. Vă dau un exemplu personal. Până în 1989, ca şi preot erai extrem de îngrădit în activitatea ta. Când am început preoţia, din start am găsit nişte bariere extrem de precise. De genul: „Părinte, faceţi ce doriţi în biserică, dar în afară vă spunem în mod special să nu vă atingeţi de tineri”. Ceea ce era frustrant pentru mine, ca preot tânăr să nu pot să lucrez cu tinerii. Pentru că era sistemul comunist.

De la stadiul acesta  am trecut la cealaltă extremă, în care activitatea cu tinerii devine o atribuţiune efectivă de activitate pastorală. Când faci astfel de schimbări, e clar că apare o anume inerţie.

Vă mai dau un exemplu. Imediat după 1989, am avut foarte multe întâlniri interprofesionale. Am fost la întâlniri între preoţi şi medici, între preoţi şi ofiţeri de poliţie. Mi-a fost dat să văd la o astfel de întâlnire un ofiţer de poliţie care a început să plângă, spunând că până în clipa aceea nu a crezut că preoţii erau oameni normali. De ce ? Pentru că prin educaţia dinainte de 1989 preoţii erau descrişi ca fiind de un anumit tip.

Or, toate lucrurile astea explică inerţia care încă se mai manifestă, de la tipul de societate unde nu aveai voie să te întâlneşti unul cu altul, la extrema cealaltă, când devii foarte activ într-un câmp social. E nevoie de puţină răbdare, dar cred eu că trendul e încurajator.

Mai există familii numeroase? Care sunt caracteristicile acestora? Ne puteţi face un portret al unei astfel de familii?

Sunt. Da. Noi avem programul Sfântul Stelian, dedicat familiilor cu mulţi copii. Am început să ajutăm familiile ce au mai mult de opt copii, pentru că dacă am fi încercat să ajutăm toate familiile care au mai mult de cinci copii această ar fi depăşit capacitatea noastră de a ajuta.. Ceea ce e o veste bună – nu pentru că nu avem capacitatea, ci pentru faptul că sunt multe. Oficial, avem pe raza arhiepiscopiei 153 de astfel de familii, în judeţele Iaşi, Botoşani şi jumătate din judeţul Neamţ, cât este jurisdicția arhiepiscopiei noastre. Toate au de la opt până la 13 copii. Ce veste bună vă pot da este că aceste familii nu sunt majoritar sărace, cum s-ar putea crede, şi nu sunt nefericite, cum iarăşi s-ar putea crede. Ba dimpotrivă!

Am avut privilegiul să merg din casă în casă, pentru că am vrut să-i cunoaştem exact în mediul în care ei trăiesc. De multe ori am mers pe neanunţate, pentru că aşa era situația. Mi-aduc aminte că am fost undeva, în zona Darabani, într-o vizită neanunţată şi am fost încântat să intru într-o familie cu nouă copii. Toţi erau la şcoală. Casa era plină de diplome. Tatăl era foarte bine îmbrăcat, chiar proaspăt bărbierit: un om care se respecta și care, atunci, se pregătea să meargă… la plug. Pentru mine, această imagine este absolut minunată.

Alt exemplu. Altă familie, din zona Iaşiului, ni se plângea: „Părinte, noi avem cu ce trăi. Ni se dă un ajutor social de la primărie, dar noi nu ne mai ducem să-l luăm, pentru că lumea nu ne mai scoate din «proşti»”. Se promovează această imagine, că familia numeroasă înseamnă incultură, sărăcie, mediocritate. Nu este deloc adevărat! Vestea bună pe care o dau este că marea majoritate a acestor 153 de familii sunt familii cu mare demnitate, decente.

E dureros ce spun, dar ele poartă povara etichetei „familie numeroasă” care, în loc să fie ajutată şi apreciată, este blamată şi pusă la zid. Iar oamenii aceştia îşi poartă crucea cu demnitate și cu bucurie. I-am cunoscut şi multe lucruri mi-au rămas în suflet şi-n minte. Mărturisiri de genul: „Dacă ni l-a trimis Dumnezeu, ce să facem? Să-l omorâm?” O astfel de logică te umple de bucurie şi de optimism. Pentru că, de cealaltă parte, ştiu că avem această tendinţă de a gândi astfel: „Nu pot avea încă un copil pentru că este greu, nu am serviciu suficient de bun…” Ştim toate aceste argumente. Familiile despre care am vorbit arată că există nu numai contraargumente, dar că Dumnezeu dă putere atunci când omul vrea să facă binele.

La Vatican se desfășoară în aceste zile un Sinod pe problema familiei. De curând, Rusia a organizat, cu implicarea oficialilor de stat de cel mai înalt nivel și a conducătorilor cultelor principale din țară, Forumul Internațional „Familii numeroase şi viitorul umanităţii”, cu peste 1.000 de participanți. Oare în România nu este loc de mai mult în ceea ce privește sprijinirea familiei de către instituțiile statului, de către culte şi societatea civilă?

Întotdeauna este loc şi de mai mult. Nu aş merge pe ideea că la noi este reavoinţă, ci că toate lucrurile au stadiile lor de dezvoltare, în evoluţia lor. Am două variante. Una este să observ că România nu organizează un congres internaţional pentru familii şi asta m-ar întrista. Dar am şi cealaltă variantă: să mă uit la faptul că în Arhiepiscopia noastră există un departament Pro Vita şi, mai mult, există o preocupare foarte serioasă la nivel de Arhiepiscopie pe problema familiei. Reprezintă, desigur, doar un început, dar care pe mine mă face fericit. Dacă lucrurile merg în direcția de până acum, vom reuşi.

Prea mult avem tendinţa să spunem: „Aceia fac, noi nu facem”. Bun. Păi, hai să facem! Cred că aici noi ar trebui să avem mai mult curaj. Visăm şi ne uităm nostalgic la tot ce fac alţii, fără a băga de seamă că am putea să facem uneori chiar mai mult şi mai bine decât fac alţii – cu o singură condiţie: pur şi simplu să ne apucăm de treabă. Iar eu sunt optimist. Vom reuşi.

Print Friendly, PDF & Email

, , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns