Priorităţi strategice ale omului frumos / Radu Baltasiu

brancusi_oul

Omul frumos este o alegere.

În același timp, este condiția obligatorie a normalului.

Normalul nu înseamnă mediocritate, ci tindere către absolut. Așa e omul. Altfel ar dormi 18 ore pe zi în savană. Când doarme atâtea ore pe zi, aici în periferie, o face sub protecția fenomenului Dorel, de retragere din fața salahorizării care vine printr-o istorie unde nu are nici un cuvânt de spus. Când doarme pe el căutând efemerul consumului (și al plăcerii), având impresia că-și caută fericirea, spunem că este consumerist. Unde prin somn înțelegem suspendarea mai mult sau mai puțin aparentă a conștiinței de sine.

Omul locurilor și al mereu începutului

Omul frumos are conştiinţa începuturilor lumii. Este, deci, smerit.

O consecință imediată este că nu are timp de flecăreală, bârfeturi și jocuri – cum ar spune Heidegger, pentru care ”Viața ca spectacol” a lui Goffman ar fi fost o excelentă descriere a modului în care omul poate pierde vremea, pierzându-se pe sine. (Ce-i aceea ”viața ca spectacol”? Viața există doar întru ființă, iar sensul ei e grija, nu jocul de scenă și masca).

Pentru că omul frumos este în acelaşi timp omul locurilor, el gândeşte universal plecând de la naţional. În absenţa aderenţei la loc, frumosul se emaciază, rămâne doar cu aparența estetică şi cu jocul logic al iuţimii minţii. Conţinutul moral e la mila raţionalităţii sale, atât de dependentă de impresii (de psihic) și de dorințe (din care cea mai puternică este puterea/posesia). Pentru că omul frumos este şi moral. La omul mediu inteligenţa rămâne la stadiul de … viclenie, de abilitate combinatorie – activitatea socială se rezumă adesea la „o să iasă”. Existarea care nu dăunează umanităţii se petrece în oikos – denumirea primitivă (în sensul de primă) a economiei. Economia, în sens antic, înseamnă procurare morală de resurse. Este cadrul concret al omului frumos. Din acest ideal, ne-au parvenit până astăzi forma clasică greco-romană şi un ansamblu de filosofii pe care le tratăm nefiresc de separat. Acest cadru este tradus prin termenul de gospodărie: femeia şi bărbatul produc după puteri şi consumă după nevoie, având ca finalitate … viitorul – copilul, deci societatea. Nu întâmplător căsătoria este o taină, fiind consacrată, binecuvântată religios: doi oameni atât de diferiţi, compun sursa armoniei sociale şi duc mai departe material, biologic, spiritual viaţa, societatea, cetatea. Gospodăria este cadrul omului frumos. Reţeaua de gospodării alcătuiește cetatea, naţiunea, statul. Ordinea este ierarhia gospodăriilor, adică a gospodarilor. Dacă antichitatea a integrat oikosul în templul filosofiei universale, creştinismul l-a îmbisericit, prin taina cununiei, reformând din temelii cadrele omului frumos.

Condiţia normalului este, deci, asumarea permanentă a locului. De unde şi funcţia profesiei: ne adecvăm la loc prin însușirea unor competențe. Discursul contemporan, uşor derutat, numeşte adecvarea omului la loc întâlnirea dintre cerere şi ofertă. Una dintre cele mai neadecvate întâlniri este aceea dintre „piaţa muncii şi educaţie”. Însă, credem noi, problema nu este în sensul lipsei „conţinuturilor practice” – nu putem învăţa la facultatea de sociologie cum se produce tehnologic iaurtul, din simplul motiv că tehnologia se schimbă adesea. Ca să nu spunem că rostul şcolii este distribuirea de atitudini şi apoi de cunoştinţe. Pentru chestiunile practice există, sau ar trebui să existe, şcoli profesionale. Perversitatea este că noi, „piaţa”, vrem diplome cu titulaturi teoretice, dar avem o problemă cu conţinuturile marilor idei, cum că ar fi „nepractice”. Despre această inadecvare, poate, altă dată (vezi aici un material pe această temă).

Între omul bovaric și omul ideologic omul frumos dispare

Fără loc, raţionalitatea pluteşte orgiastic, peste orice fel de platou al ispitelor. Undeva între ispita bovarică a corpului tactil şi cea a raţionalităţii dezrădăcinate complet a mentalului demonic. Partea de omenesc care are sensibilitate maximală (de tip corporal, prin trup și prin mentalizarea acestuia) este feminitatea, de unde şi titlul romanului lui Flaubert care tratează ispitele plictisului – marea provocare a acestei sensibilități: „Doamna Bovary”. După cum în special masculinitatea tinde să funcţionalizeze persoana, ajungând să dea foc lumii prin ispita reorganizării ideologice a acesteia – „Demonii” de Dostoievski. Trăsătura comună a omului bovaric şi a celui demonic este bântuirea: la omul bovaric – ceea ce umblă fără scop este propria sensibilitate, la celălalt, intelectul ideologizat. Lumea îngheață atunci, fie într-o autoadmiraţie-închisoare, în primul caz, fie în lagărul fricii generalizate, instituit de miliţia spirituală aptă de genocid, în cel de-al doilea.

Omul frumos este o veșnică punte spre viitor. Obligatorie

M-am luat cu vorba. Avem treabă, multă treabă. O parte ține de comoditatea noastră. Cea mai mare parte, însă, cred că ține de lenea care rămâne ca o dâră în urma terorii istoriei, prea ades cuibărită aici, prin diferite ocupații militare, economice și miliții ideologice.

Cuvintele de mai sus sunt reacţie la nestatornicie. Care produce goluri. Tot mai mari. Iar golul în cunoaşterea morală, de asumare a locului, se măsoară prin neadaptare. Criza este rezultatul neadaptării la loc, locuri. Iată, de pildă, academicianul Alexandru Surdu ne avertizează:

„În bibliotecile noastre şi în cele străine, publice sau din şcoli, mânăstiri sau muzee, zac de două milenii manuscrise necunoscute: greceşti, latine, slavone, turceşti, ungureşti, de artă, literatură, istorie sau de religie şi teologie, ca şi numeroase manuscrise româneşti dătătoare de seamă pentru destinele ţării noastre: culturale, spirituale, dar şi economice şi sociale. Editarea lor nu este ușoară ci presupune, cum am zis, un fel de reconstituire prin arta scrisului, care ar trebui să fie instituţionalizată. Eu, cel puţin, n-am cunoscut decât încercări întâmplătoare, făcute cu multe eforturi, şi adesea abandonate.” – scrie preşedintele Secţiei de Filosofie, Teologie, Psihologie și Pedagogie a Academiei Române în „A sufletului românesc cinstire”, Renaissance, Bucureşti, 2011, p.42.

Pentru că o condiție esențială a omului frumos este să muncească pentru a lega epocile între ele, să construiască punți pe deasupra provocărilor istoriei pe unde să-și treacă comunitatea și umanitatea. Prin aceasta, omul modern nu-și va trăda înclinația către pragmatism, dimpotrivă. Omul frumos are de scop ființa întru adevăr, iar adevărul este ”frumos”. Acad. Surdu, spune, mai departe, după Cantemir: ”Din adevăr nu urmează decât adevărul, și așa este bine să fie, și așa este frumos, numai din minciună urmează orice și numai este nici bine și nici frumos.” (op.cit., p.54). Omul frumos nu este o opțiune. Este condiția fără de care suntem ”alungați din istorie”. Munca, pentru a rămâne stăpâni pe timpul nostru – altfel ne paște salahoria, are ca finalitate bucuriile simple. Omul frumos, parafrazându-l pe Noica, este alcătuit din ”bucuriile simple”, iar fericirea este starea de purificare (catarsis, idem., p.129), sinergie a bucuriilor simple, urmare a asumării unui destin, mai exact a jertfei pentru aproapele. Omul frumos este după cum e bucuria, al jertfei iar nu al plăcerii. Întocmai ca oul primordial, forma tensiunii obârșiilor. Ideea aspirației către perfecțiune prin asimilarea cu foamea embrionică (muncă), de mereu început, a culturii, faptelor, este deja la dispoziția omului modern prin arta brâncușiană. Iar Brâncuși este începutul conștiinței moderne a umanității, prin artă, dinspre românesc.

Numai așa, asumându-ne locul putem ajunge la noi înșine pentru ca apoi, cu bucuroasă țâșnire să contribuim la cultura universală. Și avem de ce. În România se află unul dintre polii scufundați ai culturii universale: ”După înființarea Academiilor Domnești de la București și de la Iași și refugiul în Țările Românești, pe la mijlocul secolului al XVII-lea, al celor mai importanți discipoli ai ultimului comentator grec al operei lui Aristotel, Teophil Coridaleu, cele două capitale devin, pentru cultura Orientului european, după aprecierea istoricului grec Cleobule Tsourkas, ceea ce fuseseră Florența și Padova în secolul al XIV-lea pentru cultura occidentală.” (Surdu, p.47) Nu ne gândim decât că acest episod, de acumulare și reinterpretare a civilizației antice în Principatele române nu este decât urmarea altuia, de majoră eflorescență transcontinentală, numit de Iorga ”Bizanț după Bizanț” etc.

Avem multe de făcut. Personal. Cât privește rolul statului, al educației în particular, numai din aceste două citate și ne dăm seama cum, în numele modernizării, putem deraia în negativul timpului. Cine crede că forma palpabilă a negativului este doar temperatura de afară, sau calculul matematic abstract, nu trebuie decât să se privească în interior, să-și admire ”tensiunea” sub care stă sub cer. Desigur, poate respira și fără cer. Dar atunci nu mai e om frumos, ci actor al subistoriei.

Termenul de ”om frumos” este operaționalizat în cultura română recentă de către Dan Puric, în cartea ”Despre omul frumos”, București, 2009. Termenul este folosit de Dan Puric prin raportare la ”deplinătatea de a fi român” și este pus în opoziție cu ”lumea fără contur” de astăzi, care se dezvoltă prin consumul identității, deci răpește ”omul frumos”. Esența omului frumos de aici este pătimirea, experiență încă neîncercată de omul occidental.

În același timp, ideile care au stat la baza acestui scurt eseu au fost generate de către lectura ”A sufletului românesc cinstire” de Alexandru Surdu, Renaissance, București, 2011

Articol preluat cu permisiunea autorului

Foto: Constantin Brâncuși – Oul, modelul perfecțiunii și al veșnicului început.

Varianta de bronz / Muzeul de Artă Modernă, New York

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns