Ecaterina Luțișina: „Românismul nu e românism dacă îl lipsim de spectrul creștin” / Gânduri pentru frumusețea României – 3

   Ecaterina Luțișina

Ideea seriei de interviuri „Gânduri pentru frumusețea României” a apărut constatând câteva paradoxuri: ne mândrim că suntem români, dar ne denigrăm unii pe alții; străinii văd o frumusețe în țara și poporul nostru de care noi ne mirăm; deși se considerăm că avem originea într-un neam mereu dezbinat și dezbinarea ne însoțește în istoria, totuși am căutat mereu unitatea; în timp ce ne mândrim cu spiritualitatea și cultura noastră, neglijăm să le cunoaștem pe măsura prețuirii pe care le-o arătăm declarativ.

Cei pe care îi rugăm să răspundă la întrebări nu sunt neapărat modele exemplare, dar fiecare, în felul său, a reușit să vadă o fărâmă din identitatea românească și să o cultive cu zel și dragoste. Văzând modul cum ei gândesc și pun în lucrare în viața lor frumusețea identității românești, nădăjduim că vom primi încă un impuls să prețuim România pentru ceea ce a fost, este și poate fi.

Poate că avem nevoie de cioburi de oglindă limpezi în care să ne privim, nu pentru a ne ascunde greșelile, ci pentru a vedea acei muguri de frumusețe pe care nu reușim să-i ocrotim suficient, deși ei fac viața noastră frumoasă și ei sunt cei care îi odinesc sufletește pe străinii care iubesc România.

Mai întâi vă rugăm să faceți o prezentare generală, pentru a familiariza cititorul cu formarea, preocupările, izbânzile ori eșecurile dumneavoastră.

Mă numesc Ecaterina Luțișina, am 23 de ani, sunt originară din orașul Bălți, Republica Moldova. Sunt de etnie mixtă – tatăl, pe linie paternă, e rus, maternă – ucrainean, mama – basarabeancă. Am absolvit facultatea de jurnalism la Universitatea de Stat din Chișinău, Moldova. În prezent sunt masterandă la Litere, aceeași universitate, la masterul-experiment ”Marile Cărți ale Umanității”, înființat la inițiativa domnului Petre Guran, după modelul programului ”Great Books”. Am trăit un an în SUA, în perioada liceală, unde am absolvit clasa a 11-a. Am puțină experiență de muncă în presa religioasă. Mă pasionează lectura cărților: literatură română și universală, filosofie, psihologie, teologie, istorie. 

Vorbiți-ne despre o întâlnire ori un eveniment care v-a marcat formarea sau viața.

Nu pot să vorbesc despre o singură întâlnire sau eveniment, fiindcă au fost mai multe și toate cu impact important. Face parte din categoria întâlnirilor pe care Andrei Pleșu le numește ”marile întâlniri”, atunci când își amintește de anii petrecuți în ucenicie, alături de Gabriel Liiceanu, la Constantin Noica. Prima și cea mai importantă întâlnire, care a atras după sine și altele, a fost cu domnul Petre Guran, care în perioada 2010-2013 a fost președintele Institutului Cultural Român la Chișinău. Pentru mine acesta a fost primul contact cu un intelectual român, în sensul adevărat al cuvântului ”intelectual”, care m-a determinat să stric fundația gândirii mele, clădită până la vârsta de 20 de ani, și să o reconstruiesc de la zero. Prin intermediul domnului Guran și a activităților pe care le organiza ICR-ul în perioada președinției domniei sale am avut fericita ocazie să particip la mai multe evenimente și să cunosc alți intelectuali români care mi-au marcat enorm formarea: Horia-Roman Patapievici, Theodor Paleologu, Adrian Papahagi, Adriana Babeți, Sorin Lavric, părintele Constantin Jinga și alții.

În ceea ce privește credința, m-a marcat vizitarea mănăstirilor din România, pe care nu le-am văzut deloc până în facultate (excepție fiind mănăstirea Putna, vizitată în clasa a 4-a, atunci când nu exista regimul de vize cu România). Formarea mea spirituală se datorează întâlnirilor și discuțiilor cu părinții de la Putna, datorită ASCOR-ului, a cărui membră am fost în timpul facultății. De altfel, Putna este locul unde sufletul meu se simte acasă.

Ce înseamnă istoria românilor pentru Dumneavoastră?

E ca și cum m-ați întreba „ce înseamnă pentru tine părinții, bunicii, străbunicii mamei tale?” Asta e istoria românilor – bunici, străbunici, stră-străbunici. Într-un cuvânt – strămoși. Un neam care nu își respectă istoria, care nu își cunoaște istoria, nu își respectă strămoșii. De aceea pe mine mă uimește atitudinea indiferentă față de istoria neamului nostru care, din nefericire, se deprinde de pe băncile școlii… De fiecare dată când aud un tânăr spunând că nu suportă să citească o carte de istorie, rămân perplexă. Cred că e și o moștenire sovietică, și despre asta ne pot spune chiar părinții noștri, care au învățat din cărțile de istorie că românul a fost ocupant, că noi, basarabenii, suntem, de fapt, un popor distinct și alte năzdrăvănii de felul acesta. Apoi mai sunt și tineri care provin din familii mixte din punct de vedere etnic. Aceștia se află, în foarte multe dinte cazuri, într-o dilemă identitară până la maturitate. Alții deprind de acasă o oarecare indiferență sau distanțare față de istoria românilor, ca să nu supere pe părintele de altă etnie, și astfel ajung să nu cunoască bine nici istoria poporului în care s-au născut, nici cea a poporului din care provine celălalt părinte.

Ce vă doare la români/România?

Faptul că nu prețuiesc ceea ce au, și aici mă refer la românii de dincolo de Prut. În ceea ce privește românii basarabenii, mă doare înstrăinarea lor de românism. Mă doare să-i aud pe unii spunând că ei sunt moldoveni și că vorbesc limba moldovenească.

Ce vă bucură cel mai mult în România?

Frumusețea Ortodoxiei românești, căldura și dragostea necondiționată pe care ți-o dăruiesc oamenii, zestrea culturală pe care ne-au lăsat-o înaintașii noștri.

V-ați bucurat vreodată că sunteți român? V-ați întristat?

Nu sunt româncă decât pe jumătate, dar simt românește ca un ”pursânge”. Pentru mine asta e cea mai mare bucurie – a fi româncă, chiar dacă doar pe linie maternă. Românca din mine se bucură de fiecare dată când intru într-o biserică românească, veche de sute de ani, când citesc cărți în română și pot savura dulceața limbii literare, când plec la țară și pot sta de vorbă cu o bătrânică despre grijile țăranului, când pot să îmbrac ia moștenită de la bunica, la o sărbătoare, când admir creația meșterilor populari din diverse zone ale țării.

Nu cred că m-am întristat vreodată din cauza asta.

Care vi se pare a fi esența poporului nostru?

Bucuria comuniunii. Nu mă îndoiesc că aceasta ar putea să o spună și un sârb, un ucrainean, un rus sau un grec, dar Dumnezeu nu ne-a creat ca să ne măsurăm esențele unui sau altui popor pe cântar, ci să ne împreună-bucurăm alături de frații noștri de același neam și de aceeași credință, dar și să fim într-o comuniune frățească cu alte popoare.

Cum înțelegeți raportul dintre ortodoxie și românism?

Ortodoxia românească e foarte caldă și spun asta gândindu-mă la specificul ortodoxiei basarabene, care a fost puternic influențat de cea rusească, pe care o simt ca fiind mai rece. Și românismul nu e românism în sensul deplin al cuvântului, dacă îl lipsim de aspectul creștin. E destul să răsfoiești o carte-două ca să îți dai seama de relația strânsă care există între poporul român și credința lui în Dumnezeu, exprimată prin ortodoxie.

Ce au românii de oferit lumii de astăzi?

O spiritualitate de o profunzime extraordinară, un imbold de revenire la tradițiile și valorile perene, un imens potențial intelectual al generației actuale.

Ce credeți că ar face posibilă o unificare sufletească reală a românilor din România cu cei din Basarabia și Nordul Bucovinei?

Ar fi ideal ca în Basarabia și în Nordul Bucovinei să existe, în exclusivitate, o singură mitropolie, subordonată Patriarhiei Române. Deocamdată, acesta rămâne a fi un vis, de aceea cred că pelerinajele, proiectele care să implice parohii din toate regiunile, precum și diverse asociații creștine, sunt ceea pe ce ar trebui să ne axăm cu toții.

Există ceva care v-a marcat din discuțiile avute cu românii plecați în străinătate?

Mă impresionează dorința și determinarea unora de a se întoarce în țară și a face o schimbare în bine. La alții, mă uluiește ușurința cu care uită de rădăcinile lor.

Care credeți că este datoria statului român față de aromâni și celelalte comunități istorice din familia românilor din teritorii care niciodată nu au cunoscut statalitatea românească: vlahii din Transcarpatia, românii din Ungaria, istroromânii etc. ?

Să nu îi uite și să nu îi ignore. Să contribuie la păstrarea și perpetuarea ethos-ului acestor comunități istorice, să aibă grijă ca tinerii din interiorul granițelor actuale ale României să vrea să le cunoască și să le studieze istoria și cultura. Și iarăși, cât mai multe proiecte, în mod special, de ordin cultural, vizite, schimburi de studenți etc.

Care credeți că este, dacă considerați că aveți, datoria Dumneavoastră față de români?

În primul rând, să nu îi vorbesc niciodată de rău, cât de supărată n-aș fi uneori pe românii mei, ci să-i iubesc și să îi accept așa cum sunt ei. Să îmi croiesc drumul în lumea asta ca, indiferent dacă voi trăi în țară sau în străinătate, să pot face ceva, cât de puțin n-ar fi, pentru compatrioții mei.

Ce poate însemna în societatea globalizată iubirea de țară/iubirea de neam?

O rezistență la fenomenul acesta al amestecării popoarelor, de nu îți mai dai seama în ce țară trăiești. Mă întristează foarte mult să văd ușurința cu care oameni din diverse popoare decid să se stabilească cu traiul în alte țări mai prospere și renunță, care în totalitate, care parțial, la identitatea lor. Iubirea de neam ar fi antidotul. De aceea trebuie să învățăm tinerii și copiii noștri să iubească România, până nu e prea târziu.

Care considerați că este granița dintre xenofobie și naționalism?

Identitatea religioasă și culturală. Atunci când între popoare apar neînțelegeri care pot pune în pericol limba și credința unuia dintre acestea, naționalismul se transformă în xenofobie. Basarabia e un exemplu elocvent. Atunci când Imperiul Țarist ne-a anexat și ne-a transformat, treptat, în gubernie, impunând limba rusă în Biserică, școli, organe administrative, s-a născut ura față de ruși, care a tot persistat, de-a lungul anilor, până în prezent. Se poate face o analogie la relațiile dintre maghiari și români în Ardeal. Când un popor vine peste tine, în casa ta, și îți impune limba și cultura lui, xenofobia acționează ca un instict de autoapărare. Însă în alte situații xenofobia e de neiertat. Trebuie să iubim, nu să fim plini de ură, chiar dacă suntem înconjurați de alte etnii și acest lucru poate să ne displacă. Fiecare popor a fost creat de Dumnezeu, deci suntem cu toții egali în fața Lui, fie că sunt român, rus, chinez, mexican sau egiptean.

Cum vedeți parcursul nostru în Uniunea Europeană și în general lumea globalizată contemporană?

Din perspectiva mea, cred că românii de dincolo de Prut ar trebui să facă tot ce le stă în putință ca să se facă auziți (în cadrul UE) și să spună clar ”da” sau ”nu” atunci când li se oferă cuvântul. Să aibă curaj să lupte pentru interesele conaționalilor săi. Văd multă nemulțumire față de unele nedreptăți care se fac în țară de când aceasta s-a integrat și îmi pare rău pentru frații din actualele hotare ale țării. În același timp, nu cred că ar fi fost mai ușor dacă România rămânea neutră. De altfel, nici nu cred că în ziua de azi un stat mic poate rămâne neutru, dacă nu are sursele necesare asigurării acestei independențe. Suntem martori ai evenimentelor din Ucraina și trebuie să înțelegem că noi, popoarele mai mici, depindem întru totul de popoarele mari, de supraputeri, care își permit, oricând au chef, să-și măsoare puterile pe teritoriile acestor țări care sunt ”la graniță” de imperii. Cunoscând experiența Basarabiei în cadrul Uniunii Republicilor Sovietice Socialiste și auzind cum unii compară UE cu URSS, rămân stupefiată. În URSS noi, basarabenii, nu aveam voie să spunem că suntem români. Eram moldoveni, vorbeam limba moldovenească, scriam cu grafie chirilică, mamele noastre erau îndemnate să se căsătorească cu ruși și ucraineni, fiindcă etniile lor erau considerate ca fiind superioare ș.a.m.d. Așa ceva nu există în UE. De aceea, dacă mi-ar cere cineva să aleg între UE și Uniunea Euroasiatică a lui Putin, aș alege UE, fiindcă în UE nimeni nu îmi va interzice să vorbesc limba maternă și nu va încerca să-mi mutileze identitatea.

Ce i-ați cere în rugăciune lui Dumnezeu pentru România și români?

Să nu mai fie atât de dezbinați. Un popor dezbinat e foarte ușor de condus – știm cu toții cuvintele ”divide et impera”. Să nu fie indiferenți. Indiferența e o plagă a contemporaneității. Să nu se subaprecieze, în comparație cu alte popoare. Noi, românii, avem ceva ce alții nu au, de aceea nu avem voie să spunem că suntem mai proști, mai răi, mai nenorociți.

Cum este pentru Dvs. un român frumos? Ați întâlnit?

Am întâlnit mulți români frumoși. Frumusețea fiecăruia e unică, dar pe toți îi caracterizează, vorba monahului Nicolae Steinhardt, o ”aristocrație a spiritului”. Simplitatea, noblețea sufletească, delicatețea în relație cu celălalt, aplecarea spre intelectualitate sunt câteva din trăsăturile românului frumos.

Vedeți posibilă o pregătire pentru familie? Fie ea instituțională, în sistemul de învățământ de exemplu (în Polonia, de exemplu, există o materie școlară dedicată, Educație pentru familie), fie în orice altă formă?

Da, cred că este în mod absolut necesară societății contemporane. Rezistența în fața acceptării devierilor de la normal – aceste anti-modele pe care le vedem la televizor și le citim în presă – se poate face numai prin promovarea normalității, și aici mă refer la familia normală, așa cum a fost aceasta rânduită de Dumnezeu, cu mamă și tată. Cei care apără ceea ce numesc ei drepturile minorităților sexuale, în mod special, dreptul la căsătorie și la înfiere, nu își dau seama sau refuză să conștientizeze consecințele pe care promovarea unor astfel de comportamente poate avea asupra dezvoltării sănătoase din punct de vedere psihic și spiritual a generațiilor care vin.

Ce vă spune cuvântul „mamă”? Ce vă spune cuvântul „tată”?

Când mă gândesc la mama, primul lucru care îmi vine în minte e o îmbrățișare caldă și liniștitoare, care mă protejează de tot ce ar putea să mă rănească. De altfel, îmi amintesc o astfel de îmbrățișare. Eram foarte mică și mă bucur mult că în mintea mea se păstrează, cu lux de amănunte, această imagine. Când mă gândesc la tata, îmi apare în fața ochilor imaginea lui în timpul muncii pe câmp, făcând cuiburi pentru cartofi, pe terenul bunicii mele, la țară, și povestind despre peripețiile copilăriei.

Vă leagă ceva de bunici, în afara succesiunii biologice?

Sunt fericită să pot răspunde „da” la această întrebare, și când spun asta, mă gândesc la acei oameni care, din diverse motive, nu au avut șansa să-și cunoască bunicii. Deși e vorba doar de o singură bunică (ceilalți bunici au murit fie înainte de nașterea mea, fie când eram prea mică), pot să spun că experiența contactului cu mama mamei mele a fost decisiv în educația mea. În primul rând, pentru faptul că bunica locuiește la țară. Astfel, absolut toate vacanțele mele, din copilărie până în clasa a 9-a, le petreceam, cap-coadă, în sat. Este cel mai frumos dar pe care mi l-au putut face părinții. Datorită, în special, vacanțelor de vară, mi-a fost cultivată dragostea pentru munca pământului, pentru natură, pentru simplitatea vieții de sat și pentru multe altele. Îmi amintesc cu mare drag de zilele petrecute în soare, la cules coacăze, sau diminețile și serile la prășit porumb, cum mă trimitea bunica ”în drum” să pasc bobocii, legatul viei – primăvara și culesul strugurilor – toamna, strângerea gândacilor de pe tufele de cartof.

Pe lângă acestea, bunica mi-a cultivat și dragostea pentru carte – a predat fizica toată viața la școala din sat (de altfel, bunicul și străbunicul au fost, la fel, profesori) – și m-a obișnuit, de mică, să studiez, în vacanțe, ceea ce urma să învățăm la școală. În vacanța de vară îmi luam de la școală toate cărțile pentru următorul an de studii și le parcurgeam, cu ajutorul bunicii, ca să îmi fie mai ușor în timpul anului. Tot ce sunt eu astăzi se datorează, în mare parte, bunicii mele, care, iată, a ajuns la frumoasa vârstă de 82 de ani. Cel mai mult îmi doresc ca și copiii mei să aibă posibilitatea să-și facă amintiri la fel de frumoase despre viața de la țară…

Dacă aveți copii, ori nepoți mici, ori adolescenți, sau când veți avea, ce ați dori să le transmiteți despre viață, despre lume, despre țara și poporul acesta?

Sunt mătușa a doi nepoți minunați și, de fiecare dată când petrec timpul cu ei, le povestesc, pe înțelesul lor, despre istoria neamului nostru, despre încercările prin care au trecut basarabenii, despre străbunicii lor, despre război și foamete, despre Dumnezeu, despre bisericile din orașul natal, de toate. Vreau ca ei să crească oameni integri, cu o verticală interioară, să iubească acest popor în care s-au născut, credința în care au fost botezați, să iubească munca și natura, și, nu în ultimul rând, să iubească lectura și cărțile. Mă consider un om fericit și datorită faptului că am avut o copilărie fără internet, de aceea îmi pare rău pentru copiii născuți după 2000, pe care îi vezi butonând telefoane performante și tablete de la o vârstă fragedă și fiind total dezinteresați de minunata lume a cărților. Nepotului mai mare, care are deja 10 ani împliniți, îi dăruiesc cărți cu diferite ocazii, îi povestesc despre cărțile pe care le-am citit când eram de vârsta lui, îl îndrum să meargă la bibliotecă.

Care credeți că sunt personalitățile din cultură și artă care au reușit să înțeleagă în adâncime identitatea românească?

Constantin Brâncuși, Nicolae Grigorescu, Maria Tănase, Gheorghe Zamfir, Doina și Ion Aldea Teodorovici – acestea sunt doar câteva nume care îmi vin în minte. În realitate, sunt mult mai mulți. Nu e destul spațiul ca să-i enumerăm pe toți.

Sunteți apropiat în chip aparte de vreun sfânt?

Da, am o relație specială cu Sfânta Parascheva. De când am descoperit pelerinajul care se face, an de an, la moaștele Cuvioasei, plec și eu la Iași, de ziua sfintei. E o atmosferă cu totul deosebită și asta știe oricine a fost măcar o dată să se închine și să se roage Sfintei Parascheva, în preajma zilei de 14 octombrie.

Credeți că românii care au fost deținuți politici și cei care au luptat împotriva comunismului în rezistența armată din munți sunt asemenea celor care au luptat, ori chiar și-au dat viața, pe câmpul de luptă, sub steag românesc?

Da, nu am nicio îndoială în privința asta. 

În comunism, România a traversat o perioadă neagră din punct de vedere al libertății. Sfârșitul ei a fost marcat de jertfa celor care au murit atunci, majoritatea tineri. Părintele Constantin Galeriu a accentuat caracterul spiritual al Revoluției din 1989: Potirul durerilor era plin la acea cumpănă de vremi! A luminat atunci în spiritul vostru, tinerilor, un cuvânt unic: „Vom muri şi vom fi liberi!” Nu l-a rostit nimeni în vreo altă ţară, în vreo altă revoluţie, nici la 1789, nici la 1848, nici în 1917. Voi aţi descoperit libertatea în moarte, dar nu în moartea ca moarte, ci în moartea ca jertfă. Mai au aceste reflexii semnificație azi și în viitor, pentru generațiile care nu au cunoscut comunismul?

Eu cred că au semnificație și azi, și vor avea și în viitor, atâta timp cât vom păstra vie amintirea acelei jertfe. Despre decembrie ’89  am aflat târziu, din cărțile de istorie. Până la evenimentele din Kiev, nu conștientizam, în sensul deplin al cuvântului, jertfa acelor tinerilor căzuți în revoluția românească. Însă urmărind cu sufletul la gură, acum două luni, revoluția din Ucraina, văzând moartea celor o sută de tineri și vârstnici ucraineni, mi-am dat seama ce înseamnă să mori pentru libertate. Pentru un popor nu este nimic mai de preț decât sângele eroilor care se jertfesc pentru libertatea întregului neam. E clar că de această jertfă s-au folosit anumite forțe, și atunci, în `89, și acum, în 2014, ceea ce îi face pe mulți să considere zadarnică jertfa celor căzuți. Însă în ochii oamenilor de rând aceasta nu este zadarnică. Pentru un om de rând aceștia sunt oamenii care au avut curajul și demnitatea să apere poporul de călăii care tot din el se trage.

La mijlocul secolului al XV-lea, Maica Domnului a întors pe Sfântul Iosif de la Bisericani înapoi, atunci când aceasta voia să meargă în Athos, spunându-i că și aici este grădina ei. La sfârșitul secolului al XX-lea, papa Ioan Paul al II-lea a numit România „Grădină a Maicii Domnului”. Din cele trăite de Dvs., care credeți că este temeiul acestei numiri?

În brațele ortodoxiei românești ești ca și în brațele Maicii Domnului. Am spus anterior că ortodoxia românească este foarte caldă și primitoare. De asta mă conving de fiecare dată când intru într-o catedrală din capitală, o bisericuță dintr-un sat sau în incinta unei mănăstiri. Și nu e vorba doar de atmosfera din biserici și mănăstiri, ci și de dragostea și dăruirea clerului, precum și a credincioșilor de rând. Contactul cu ortodoxia de dincolo de Prut m-a determinat să mă apropii de Dumnezeu și să mi-L fac prieten. Și atunci, oare nu este acesta un semn că România e grădina Maicii Domnului?


Ideea seriei de interviuri „Gânduri pentru frumusețea României” a apărut constatând câteva paradoxuri: ne mândrim că suntem români, dar ne denigrăm unii pe alții; străinii văd o frumusețe în țara și poporul nostru de care noi ne mirăm; deși se considerăm că avem originea într-un neam mereu dezbinat și dezbinarea ne însoțește în istoria, totuși am căutat mereu unitatea; în timp ce ne mândrim cu spiritualitatea și cultura noastră, neglijăm să le cunoaștem pe măsura prețuirii pe care le-o arătăm declarativ.

 

Print Friendly, PDF & Email

, , , , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns