Ruşinică la teatru / editorial de Eva Şimon

Eva Iova2
Sursă: Foaia Româneacă, săptămânal al românilor din Ungaria

Despre strânsa legătură dintre teatru şi limba română ne-a convins deja acum mai bine de un secol şi Iosif Vulcan, care a pus foarte mult suflet pentru înfiinţarea unui teatru român în Ungaria. Pe Vulcan îl ştie lumea mai mult ca pe un animator al presei, prozei şi poeziei româneşti, cu toate că marea lui pasiune a fost teatrul. „Naşul” literar lui Eminescu a crezut în trinitatea Biserică, Şcoală şi Teatru. „Ferice de naţiunea care posedă această trinitate sfântă!”, exclama Vulcan în apelul „Să fondăm teatru naţional”, în care argumenta pentru însemnătatea teatrului în educaţia poporului, în cultivarea limbii materne şi a gustului pentru frumos.

Ori de câte ori văd un spectacol românesc de teatru pe vreo scenă din Ungaria, nu pot să nu-mi amintesc de strădaniile lui Vulcan. Pentru că, din păcate, comunitatea românească din Ungaria de azi este cam tot la nivelul anilor 1870–80, vremurile lui Vulcan. Şi nu o spun asta, Doamne fereşte, din răutate.

Românii care sunt nevoiţi să trăiască în afara statului naţional – şi mă refer aici în primul rând la românii din jurul graniţelor României, care trăiesc acolo fără vina lor, de când lumea –, au dus şi pe vremuri şi trebuie să ducă şi în continuare o luptă permanentă pentru menţinerea limbii materne, a identităţii naţionale. Iar în asta le stă la dispoziţie doar câteva instituţii, printre care cele de bază sunt biserica şi şcoala.

În Ungaria, în afară de români, cam toate celelalte naţionalităţi recunosc importanţa teatrului şi rolul acestuia în educarea tinerilor, în îngrijirea limbii, în legătura mai strânsă cu cultura naţională. De ce zic că în afară de români? Pentru că noi, românii nu ne îmbulzim să facem parte, de exemplu, din Uniunea Teatrelor de Naţionalitate din Ungaria. Autoguvernarea noastră pe ţară nu se oboseşte să facă lobby pe la Budapesta, ca Teatrul Român din Ungaria, a lui Florin Ionescu (care zilele trecute ne-a îmbucurat cu un spectacol extraordinar de reuşit) sau Teatrul Român de Amatori de pe lângă Liceul „N. Bălcescu” din Jula să obţină finanţări centrale, să li se poată organiza turnee, spectacole prin comunitate. Îmi cer scuze de la cei care se simt jigniţi personal că dau vina pe AŢRU, dar după cum bine se ştie la Budapesta numai vocea AŢRU se aude…

Şi totuşi, unde e buba? În indiferenţa care ne înconjoară. În pasivitatea pe care unii – inclusiv români de meserie, români plătiţi cu salariu lunar – o demonstrează faţă de cultura română. Degeaba le predăm copiilor teorii, dacă nu şi practică. Degeaba li se spune elevilor de la şcolile noastre ce frumoasă este limba română, dacă profesorul nu merge la un teatru sau nu citeşte o carte. Atenţie: în limba română! Altă limbă în acest caz nu se pune.

Mi-a crăpat obrazul de ruşine săptămâna trecută din cauza nepăsării multor aşa-zişi intelectuali români din Jula, Micherechi sau Chitighaz, care nu s-au obosit să-şi ridice fundul din fotoliul din faţa televizorului şi să meargă la spectacolul de teatru „Prah”, oferit pe gratis şi cu atâta însufleţire de către actorii Ildiko Frank şi Florin Ionescu. Un spectacol românesc frumos, de cea mai înaltă calitate. Un spectacol în limba română, în care Ildiko, directoarea Teatrului German din Ungaria, o şvăboaică măritată cu un român, vorbea o limbă română atât de frumos îngrijită, cum vezi pe orice scenă din Bucureşti sau Timişoara. Simpla prezenţă a acestei actriţe pe scenă este o dovadă că limba română poate să învie şi să înflorească în teatru.

Mi-a fost ruşine de indiferenţa tuturor pedagogilor noştri, care nu s-au gândit să aducă fiecare măcar câte un singur copil la spectacol. Merita. Poate trebuia să se împartă şi nişte bográcsgulyás la final, ca să ne îmbulzim mai mulţi. Ruşine!

 

Print Friendly, PDF & Email

, , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns