Tu în ce limbă vorbeşti cu câinele tău? – de Eva Şimon

Eva Iova2

Eva Şimon este editorialist la Foaia românească, săptămânal al românilor din Ungaria

Scriitorul şi omul politic Varujan Vosganian a fost întrebat odată, ce se consideră, român sau armean. Acesta a răspuns cu o întrebare: „– Când vrei să ştii ce este cu adevărat un om, întreabă-l în ce limbă vorbeşte cu animalele şi cu copiii… 

– În ce limbă vorbiţi cu animalele şi cu copiii?

– În armeneşte…”

La prima vedere poate părea o idee ciudată să analizezi în ce limbă vorbesc oamenii cu animalele lor şi, mai ales, să pui copiii la acelaşi capitol cu animalele. Dar dacă vă opriţi un pic şi meditaţi asupra acestui lucru, vă veţi convinge singuri că deloc nu este aşa, iar răspunsul lui Varujan Vosganian este mult mai profund decât am crede la prima citire. 

O prietenă îmi povestea că, acum 20 de ani, când şi-a schimbat ţara pentru o alta, mutându-se din România în Ungaria, într-un sătuc de români de lângă graniţă, a aşteptat naşterea primului său copil rememorând numeroasele cântece şi poezii, pe care mama şi bunica ei i le-au spus când ea s-a născut. Se pregătea ca şi ea să-şi alinte odrasla în limba mamei şi bunicii sale, româneşte. Atunci nu prea avea de ales nici ea, nici copilul ei, mama ştiind doar limba română. Odată intrat în sistemul instituţional, la grădiniţă şi apoi la şcoală (românească!), copilul a învăţat şi limba maghiară. A învăţat-o într-atât încât în scurt timp nu mai vroia să vorbească româneşte! Mama vorbea în continuare în română, iar copilul îi răspundea în maghiară. Vă este cunoscută situaţia? Cazul prietenei mele nu este unul singular…

Scriitorul armean din România, citat la începutul acestei scrieri, consideră că identitatea naţională a unui om se arată prin faptul cum vorbeşte nu numai cu copiii, dar şi cu animalele. Cu fiinţele necuvântătoare din jurul casei noastre, pisici sau câini sau orice altceva, folosim limba cea mai apropiată de noi, limba maternă. Un neamţ dacă se mută în Australia vorbeşte în continuare în germană cu animalul lui de companie, la fel cum şi chinezul mutat în Paris vorbeşte tot în chineză, şi nu în franceză. Animalul nu are limbă. Şi nici naţionalitate. Dacă nu ar fi aşa, atunci eu cu câinele meu de rasă „golden retriever” trebuie să vorbesc în scoţiană…

De când am devenit proprietar de câine, foarte des sunt întrebată cum de vorbesc cu câinele meu în româneşte. Când mă fac că nu înţeleg întrebarea, de obicei se insistă: dar nu mă gândesc, totuşi, să-mi învăţ câinele şi ungureşte, pentru că totuşi trăim în Ungaria? Cum adică? Câinele meu va pleca undeva fără mine, unde poate va trebui să „discute” cu cineva în maghiară şi nu se va descurca? Sau va trebui să meargă vreodată singur la veterinar şi va fi nevoit să-i spună unde să-i dea vaccinul? Poate, inconştient, tocmai din acest motiv i-am ales un veterinar român. Ca să nu aibă astfel de probleme.

De câţiva ani constat cu tristeţe că stadiul asimilării lingvistice a românilor din Ungaria este atât de avansat încât şi cu animalele din jurul casei vorbesc în ungureşte. Cu copiii la fel. Dar nu a fost întotdeauna aşa: în copilărie ne distram împreună cu fraţii mei că bunica, în timp ce făcea curăţenie în coteţul porcilor sau al găinilor, le vorbea acestora. Una vorbea cu porcii, alta cu găinile. Dar şi cu unii şi cu alţii vorbea în limba română, limba ei maternă. Şi nu pentru că nu ştia ungureşte. Ci pentru că româna era limba casei! 

Chiar, de ce ar trebui să ştie ungureşte un câine din Micherechi sau Chitighaz? Ca să poată vorbi cu pisica din vecini? Înainte să mă judeci, dragă cititorule, pentru subiectul acestei scrieri, verifică starea identităţii tale şi răspunde măcar în gând: tu în ce limbă vorbeşti cu câinele tău?

 

 

 

Print Friendly

, , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns