Virtutea Toleranţei şi Porunca Iubirii

ornament

foto: Zlatko Angeleski (Orthphoto)

de pr. Cristian Tatu, poruncaiubirii.agaton.ro

În circumstanţele unui pluralism religios-moral dezvoltat, toleranţa pare să fie parte a idealului raţiunii publice şi o virtute importantă pentru cetăţeni dar şi pentru instituţii. Promovată de acest pluralism, toleranţa este înţeleasă în cadrul sistemelor democratice drept virtute civică. Au existat numeroase încercări de definire a toleranţei, de multe ori fiind raportată la homosexualitate, la o minoritate religioasă sau etnică. A fost înţeleasă şi ca atitudine prin care sunt acceptate acte imorale sau alteori ca o problemă a reciprocităţii. Totuşi ea nu este lipsită de critica faţă de individ, ea însăşi poate deveni intolerantă când nu sunt acceptate preceptele ei.

După numeroase dezbateri asupra conceptului de toleranţă el e înţeles ca o virtute morală, bazat pe consideraţii morale ceea ce înseamnă că este un concept dependent de astfel de consideraţii morale. Dar prin el însuşi, conceptul este gol şi incapabil să răspundă problemelor legate de obiecţii, acceptare şi respingere.

Monoteismul mozaic a fost acuzat de violenţă cu toate că el a interzis uciderea, detestarea omului, a promovat egalitatea între oameni înaintea lui Dumnezeu. Monoteismul mozaic şi apoi creştin i-a indicat omului direcţia acţiunii: către Dumnezeu şi apoi către aproapele. Aceasta este forma de bază pentru toleranţa oferită de monoteism. Acest monoteism a învăţat că Dumnezeu nu constrânge ceea ce înseamnă că religia trebuie să fie liberă. Mesajul este adresat sufletului şi inimii şi nu-l obligă pe om să-l primească. Mai târziu, în creştinism, Tertulian sublinia libertatea de a primi sau nu cuvântul lui Dumnezeu, la fel ca şi Lactanţiu. Aceasta era atitudinea creştinismului.

Importantă este învăţătura creştină despre conştiinţă. În Noul Testament se vorbeşte despre conştiinţă, prezentă chiar şi la păgâni, Rom. ( 2, 14 ). Sfântul Apostol Pavel declară că fiecare este responsabil în primul rând înaintea lui Dumnezeu, însă niciun creştin nu trebuie să-l judece pe aproapele lui. Intenţia de convertire forţată este respinsă şi în iudaism şi în creştinism, dar şi în islam. Intrarea în cadrul iudaismului se făcea prin liberă alegere iar coranul menţinea afirmaţia: nicio impunere în religie. Prin urmare, în monoteism convertirea impusă era refuzată.

S-a ridicat întrebarea care este punctul de plecare în iudaism care a condus la violenţă? Niciodată aceasta nu a fost îndreptată către cei din exteriorul iudaismului ci mai degrabă către cei care părăseau iudaismul. A existat un procedeu: cel care se convertea la iudaism avea şi un timp pentru el în care putea să refuze şi să părăsească credinţa iudaică. După ce  era decis să rămână şi se întâmpla să părăsească credinţa iudaică atunci urma să fie pedepsit cu moartea. Aşa s-a întâmplat cu Arhidiaconul Ștefan ca dizident şi critic al templului iudaic, la fel şi cu Iacob, fratele Domnului. Aceeaşi poruncă de a ucide pe cei ce părăseau credinţa a urmat-o şi islamul. Coranul încă aminteşte că ”nimeni nu trebuie să judece credinţa fratelui său”. Totuşi există porunca că cine detestă pe Alah să fie considerat necredincios şi să fie omorât.
Creştinismul a fost o excepţie în acest sens. El a fost de la început tolerant şi nu a folosit eliminarea prin violenţă a celui căzut de la credinţă. A existat o excomunicare din interiorul comunităţii spirituale dar niciodată legată de existenţa unei pedepse corporale. Pedeapsa era privită doar spiritual. Baza unei astfel de proceduri era porunca iubirii. Formula unei toleranţe creştine s-a concretizat astfel: iubeşte pe păcătos dar urăşte păcatul. Prin extensie, aşa s-a întâmplat şi cu ereticii. Punctul central este acesta: ”nimeni pe pământ să nu judece pe aproapele său căci aceasta aparţine numai lui Dumnezeu”. Singura armă a creştinului a rămas cuvântul, nu impunerea lui prin violenţă, [precum şi fapta exemplară, modul de viaţă demn de urmat].

Din cele trei religii monoteiste doar creştinismul rămâne liber de actul violenţei. Noul Testament conţine afirmaţii care nu numai pentru Părinţii Bisericii au fost importante în acest sens, ci şi pentru întregul discurs despre toleranţă. Cu privire la păcătoşi, Dumnezeu aştepta întotdeauna întoarcerea lor: pilda fiului risipitor – Luca cap. 15; ”Soarele răsare şi asupra celor buni şi asupra celor răi.” – Matei (5, 45). Dacă exista o atitudine faţă de păcătos, cuvântul folosit era anatema, a cărei semnificaţie se referea la răspunderea respectivului în faţa mâniei lui Dumnezeu. Din punct de vedere practic, era exclus din comuniunea comunităţii cu speranţa că el se va reîntoarce şi pentru el trebuia să se facă rugăciuni. Porunca dată de Iisus Hristos nu era să se blesteme (afurisească) ci să se binecuvinteze. Împăratul Constantin cel Mare care s-a văzut pe sine primul împărat creştin a păstrat vechea practică – anatema – dar nu a folosit niciodată violenţa în problemele religioase.

Pentru început, timp de o mie de ani, nu au existat pedepse din partea Bisericii cu o singură excepţie, în Apus în anul 385 în Trier, cu ocazia unui eretic, Priscilian. În Est nu există dovezi despre pedepse fizice din partea Bisericii. Dacă au existat în Răsărit cazuri de folosire a forţei împotriva păgânilor, acestea erau desfăşurate din motive politice. În marile oraşe era câte un episcop care juca rol cheie şi care nu deţinea nicio putere de impunere a religiei faţă de necredincioşi. O dată cu lărgirea imperiului s-a trecut la încreştinarea teritoriilor cucerite cu impunere iar politica religioasă era: botezul sau moartea. Aceasta era politica statului, respectiv a imperiului.

O dată cu Renaşterea din sec. al XII-lea, afirmaţia augustiniană cu privire la convertirea liberă este adusă în centru şi din punct de vedere politic. Această libertate în a accepta Dumnezeul creştin este înţeleasă ca şi poruncă. Conştientizarea calităţii de creatură a lui Dumnezeu şi dezvoltarea conceptului de drept natural a deschis din nou posibilitatea toleranţei. Învăţătura despre stat aristoteliană este receptată şi dezvoltată şi mai mult. Statul nu a mai fost înţeles ca întemeiat de harul lui Dumnezeu şi nici domnia explicată în termeni religioşi. Ele erau condiţionate de natura umană şi nu trebuia să mai fie văzute prin vizorul creştin. Un stat păgân avea dreptul la viaţă, conducere şi domnie. Dreptul natural deschisese o eră ce aparţinea omului.

Dacă a existat o intoleranţă, aceasta a fost manifestată mai ales de stat la început. Din partea creştinismului, porunca era clară : să se predice (înveţe) şi apoi să se boteze, nefiind vorba despre o impunere a credinţei. Impunerea a venit din partea oamenilor. Pedeapsa cu moartea în Apus (Inchiziţia) avea să strice imaginea creştinismului apusean şi a dus la o atitudine ostilă. Intoleranţa faţă de eretici în Occident era tratată de către stat cu pedepse fizice iar de către Biserică prin excluderi. La un moment dat, genul de pedepse s-a amestecat iar Biserica era de acord şi cu cele fizice. Inchiziţia lovise în conştiinţa oamenilor. Această intoleranţă a condus la separarea dintre Stat şi Biserică dar şi la teama ca nu cumva Biserica să ajungă din nou la putere. De aceea, conceptul de toleranţă este foarte complex iar politica pluralismului religios are în vedere o slăbire a puterii Bisericii.

În ciuda a numeroase atitudini de intoleranţă venite din partea Creştinismului, majoritatea întâmplându-se în Apus, Creştinismul deţine încă cheia rezolvării problemelor Europei, şi cele legate de eticile seculare dar şi cele ridicate de politica toleranţei. Egalitatea între oameni fusese mărturisită chiar de Sfântul Apostol Pavel galatenilor, înţeleasă ca lege generală şi naturală a omului: ”Nu mai există nici iudeu, nici elin, nici sclav nici liber, nici bărbat nici femeie” – Galateni ( 3, 28 ). Egalitatea între oameni este însuşirea celor declaraţi creştini. O astfel de egalitate este întemeiată la rândul ei pe iubire care în creştinism are caracter de poruncă. Porunca iubirii vine şi vindecă toate diferenţele între oameni, rezolvă problemele ridicate de politicile de toleranţă. Pe cât de complexe sunt astfel de politici, atât de simplă e porunca iubirii. O teologie a iubirii, pusă în aplicare de noile politici europene poate vindeca ilegalităţile sociale, poate crea unitate dar înainte de toate poate să redescopere identitatea creştină a Europei.

Eticile seculare caută tot felul de reguli de viaţă care să i se potrivească omului. Creştinismul deţine porunca iubirii pe care se întemeiază şi în care cuprind toată Legea şi Proorocii, Matei   ( 22, 40 ). O astfel de poruncă nu necesită perfecţionare, ci din contră, practicarea ei îl duce pe om la desăvârşire. Cel ce are iubire a împlinit dintr-o dată toate poruncile, spune Sfântul Maxim Mărturisitorul, dar nu o iubire doar de sine, individualistă, ci una întreită, orientată către Dumnezeu, către aproapele şi către sine. Iubirea propusă de Evanghelia creştină nu e un simplu sentiment, legată de instincte, de poftă sau patimi ci e descrisă ca o stare sfântă în care lucrează întreaga făptură a omului.

Iubirea de aproapele este un îndemn care dezvoltă comuniunea dintre oameni în ciuda singularizării occidentale, este o iubire care nu se bazează pe reciprocitate ci merge până la iubirea de vrăjmaşi, Matei ( 5, 43-44 ). Politicile toleranţei se bazează de cele mai multe ori pe reciprocitate şi de multe ori calcă libertatea omului, nu reuşesc să atingă limitele iubirii creştine. Toleranţa separă, stabileşte reguli între oameni, îi diferenţiază, creează judecăţi faţă de aproapele în timp ce iubirea compătimeşte pe cel în nevoie şi i se oferă ajutorul care merge până la vindecare, ea se fereşte de judecata neputinciosului. Iubirea creştină nu se prezintă ca un scop în sine aşa cum s-ar întâmpla în umanism. Ea este o cale de desăvârşire a omului, are la bază un aspect motivaţional, şi anume asemănarea cu Dumnezeu. De aici decurge puterea iubirii. Sfântul Apostol Pavel în cap. 13 din Epistola I Corinteni vorbeşte despre funcţiile iubirii. La o privire atentă, se poate spune că astfel de virtuţi le poate avea omul european: cel ce iubeşte va fi îndelung răbdător, binevoitor, nu va pizmui, ne se laudă, nu se trufeşte, nu se va purta cu necuviinţă, nu va fi egoist, nu se va aprinde de mânie, nu gândeşte răul, nu se bucură de nedreptate ci se va bucura de adevăr, toate le va crede şi toate le va răbda. Astfel de virtuţi se potrivesc omului pentru că îi sunt lui naturale. Doar împlinirea iubirii singură poate rezolva problemele Europei, fie legate de criză economică fie cele referitoare la comportamentul fiinţei umane, şi de ce nu, un criteriu important poate să reprezinte iubirea în domeniul tehnicii şi al ştiinţei.

Un plus deosebit poate să aducă această virtute şi în domeniile ştiinţelor umaniste, cum ar fi antropologia modernă sau sociologia. Omul modern şi-a pierdut orientarea lui sănătoasă, relaţiile cu aproapele s-au deteriorat şi prin urmare şi raportarea lui faţă de Dumnezeu. Drumul către Dumnezeu este prin aproapele, în iubirea faţă de aproapele este descoperită şi iubirea faţă de Dumnezeu, creează comuniunea caracteristică relaţiei cu aproapele şi cu Dumnezeu. Împlinind porunca iubirii, omul european descoperă şi altora prezenţa lui Hristos din el, descoperă lumii motivaţia unei existenţe corecte şi sănătoase, descoperă lumii adevărata libertate pe care trebuie omul să o dobândească şi anume libertatea faţă de păcat, care diferă enorm de mult faţă de Raţional Choise sau faţă de conceptul de autonomie. Dar cel care iubeşte înseamnă că poate duce o viaţă curată, că a avansat pe scara desăvârşirii. Evagrie scrie că: ”Iubirea este prunc al nepătimirii”, ceea ce înseamnă că modalitatea de viaţă creştină pretinde respectarea legilor creştine care nu sunt separate de cele sociale şi politice. Acestea din urmă ar trebui să fie o extensie a celor creştine şi numai acestea pot vindeca viaţa social-politică şi economică a Europei. Succesul aplicării unor astfel de legi e garantat chiar de legiuitorul lor, Iisus Hristos.

Comunităţile creştine ortodoxe au un gen de comportament care contravine actului de toleranţă. Este ştiut faptul că cu cât o comunitate este mai religioasă cu atât este mai mare şi conştiinţa integrităţii şi a unităţii lumii. Conceptul de toleranţă prin regulile sale separă unitatea de viaţă şi relativizează conştiinţa. În cazul unui păcătos (vinovat de homosexualitate, desfrâu) acesta se întâmplă să fie judecat de întreaga comunitate religioasă. Aceasta nu pentru că întreaga comunitate religioasă ar încălca porunca ”să nu judeci pe aproapele tău”, ci tocmai datorită faptului că întreaga comunitate religioasă se presupune că trăieşte conform poruncilor creştine care contribuie la o oarecare unitate, se presupune un gen de viaţă trăit de comunitate care exclude excepţiile de la această viaţă. Aici intervine şi ideea şi sentimentul că respectivele păcate sunt şi ruşinoase şi cu neputinţă de afirmat în susţinerea unei identităţi personale în viziunea moral religioasă a comunităţii respective. Mai mult, acţiunile unuia pot avea impact asupra multora aşa cum dobândirea unui duh de pace duce, potrivit Sfântului Serafim de Sarov, la mântuirea a mii de oameni în jurul lui, iar săvârşirea unui păcat de un singur nelegiuit poate să atragă moartea altora. A tolera păcatul sau modul de viaţă socotit ruşinos înseamnă cel puţin a relativiza la nivel teoretic modul acela de viaţă contrar Evangheliei. În acest caz relativizarea este echivalată cu acceptarea ca valid un anumit mod de viaţă imoral. Critica faţă de atitudinile păcătoase şi criminale are temeiuri ferme atât în Sfânta Scriptură, cât şi Sfânta Tradiţie. ”Prin binecuvântarea oamenilor drepţi cetatea merge înainte, iar prin gura celor nelegiuiţi ajunge ruină” – Pr. (11, 11). Este exact ceea ce spunea Dostoiesvki: într-o societate unde nu există morală nu există nici progres. Sfântul Vasile cel Mare învăţa pe locuitorii din Cezarea Capadociei care sufereau de foame şi de sete: ”Din pricina câtorva, nenorocirea se abate asupra unui întreg popor şi datorită răutăţii unuia, mulţi trebuie să guste roadele acesteia. Ahab a comis un sacrilegiu şi carele sale de luptă au fost înfrânte toate; Zimri a desfrânat cu femeia madianită, iar Israel a fost pedepsit.” Pentru comunitatea creştină, care-şi alimentează viaţa morală din Evanghelie şi Sfânta Împărtăşanie, conceptul modern  de toleranţă pretinde justificarea şi validarea unei vieţi imorale, contrare Izvorului Vieţii. O astfel de separare între legea internă a comunităţii creştine şi viaţa din afara ei e trasată de Însuşi Iisus Hristos în Evanghelia după Matei, cap. 5 versetele 21-47.

Dacă Iisus Hristos ca Dumnezeu Întrupat al Vechiului Testament care reinterpretează Scripturile, le reduce pe acestea la porunca iubirii, atunci porunca iubirii poate să apară drept limită şi criteriu de interpretare a vieţii. Morala creştină e o etică a non-violenţei fondată pe o credinţă al cărei temei este noua relaţie stabilită între Dumnezeu şi om.

Print Friendly, PDF & Email

, , , ,

No comments yet.

Lasă un răspuns